De mai bine de 20 de ani sunt un fel de duhovnic fara voie pentru angajatorii care se plang de angajati, cum ca sunt asa si pe dincolo, si pentru angajatii care spun ca toata vina e a angajatorilor, care fac cutare si cutare, ca sunt prosti si ca nu stiu cum se fac afacerile, ca nu isi dau seama unde e valoarea si unde nu, si altele asemenea.
Reclamatia pe care o aud zilnic din partea angajatilor, cred ca mai des decat orice altceva, e urmatoarea: « Pai vreau sa plec pentru ca seful nu ma apreciaza si nu e corect cu mine! » « Pai cum asa? » « Pai eu sunt serios, imi fac bine treaba, fac tot ce mi-au pus in giobdescripsan, nu fur, nu folosesc masina si telefonul in scop personal mai mult decat altii, pe Facebook si pe Messenger nu stau mai mult de o jumatate de ora pe zi, si totusi sunt pe acelasi post, nu am fost promovat, nu mi-au dat nicio prima pana acum si nici nu mi-au marit salaru, desi, uite, in carand se face anu de cand sunt la ei. E clar, astia nu stiu sa aprecieze angajatii, nus ce fac aia de la HR. Trebuie neaparat sa plec, sa gasesc un angajator adevarat! » « Pai nu iti dau un salariu pentru ce faci? » « Ba da, dar cred ca nu ati inteles: eu muncesc bine, sunt constiincios, imi fac treaba, sunt serios... » « Aha... »
Da, in Romania se considera ca salariul e o obligatie a angajatorului fata de angajat pentru simplul favor pe care acesta din urma il face cu ilustra lui prezenta. Munca cinstita, onestitatea, buna-credinta trebuie platite separat, trebuie RASplatite in permanenta. Cu avansari in post, cu mariri de salariu, cu prime, masini si birouri mai mari si cate si mai cate. Salariul e asistenta sociala pe care aproape toti romanii se simt indreptatiti sa o primeasca de undeva, nu conteaza prea mult de unde. Restul abia de aici incepe...
