Stop si de la capat

Sunt avocat. Nu stiu daca v-am spus asta vreodata. Nu mi s-a parut important de spus.

Cand am inceput facultatea de drept, aveam o idee generala despre legi. Credeam ca sunt creatia unor oameni foarte destepti, care privesc lucrurile de undeva de suuuus, si care inteleg mult mai bine decat muritorul de rand care e treba cu justitia. Apoi, dupa ani de studiu, am ramas cu multe cunostinte, dar si cu o concluzie surprinzatoare.

Noi suntem ceea ce de regula numim lege. Noi facem regulile. Numai ca, de-a lungul anilor, ne-am uitat menirea. Am obosit sa gandim si ne-am lasat adormiti de promisiunile unor oameni pragmatici. Dar n-am fost intotdeauna asa...

Cu multa vreme in urma, oamenii isi creau propriile reguli. Le aplicau pe loc, pe masura ce fiecare om se transforma in propriul sau judecator. Au venit apoi vremuri in care dintele pentru dinte si ochiul pentru ochi s-au transformat in atribute nefaste ale unei societati barbare. Noi, oamenii, invatasem sa ne categorisim unii pe altii. Si am ales sistemul separatiei puterilor in stat ca pe un panaceu al justitiei moderne.

Aveam acum specialisti in legi si judecatori care le aplicau ori procurori care anchetau pe cei invinuiti ca ar fi facut ceva rau. Justitia isi gasise profesionistii sai, oameni care nu puteau fi pacaliti usor. Erau meniti sa asigure ordinea in aceasta societate perfecta spre care ne indreptam cu totii.

Asa priveam eu lumea, pacalit de cartile profesorilor mei de drept. Apoi am plonjat in lumea reala, unde satisfactia a fost inlocuita de un sentiment pe care nu il mai incercasem niciodata: nevoia de supravietuire. Justitia reala nu seamana deloc cu cartile pe care le citim. Nu seamana cu spusele Doamnei Macovei si nici cu rapoartele Uniunii Europene. Stim cu totii aceste lucruri. Dar sunt si altele... pe care le realizam cu greu.

Cand e vorba de justitie, romanii exceleaza. Am ridicat numarul de hartii la rangul de unic exponent al unui proces corect. Ii pretuim pe oamenii care ne aduc hartii si ii dispretuim pe cei care isi cer simplu dreptatea intr-o sala de judecata.

Din pacate, multi dintre judecatorii cu care am luat contact au o frica viscerala de relatiile sus puse ale uneia sau alteia dintre parti. Altii au o inclinatie bolnavicioasa spre descurajarea oamenilor care le trec pragul. E simplu sa spui ca legea prevede asa ..si mai prevede asa... E simplu sa spui ca nu se poate, sa nu cauti probe sau sa le privesti printre ramele fi�oase ale ochelarilor.

Judecatorii sunt, mai presus de toate, oameni simpli. Oameni pe care nu natura, nu Dumnezeu si nici norocul lor nu i-a ridicat la rangul la care se afla acum. Noi i-am asezat acolo, acordandu-le increderea noastra ca vor face treaba buna. Cu toate acestea, multi dintre ei continua sa isi priveasca semenii ca pe inamici. Continua sa le vorbeasca de sus, de parca inaltimea scenei pe care i-a urcat fantezia tamplarului ii face sa isi piarda capul.

Eu imi retrag increderea. Si prefer sa imi afirm public indignarea.

Noi nu avem un sistem judiciar. Asta am ajuns sa cred in ultimii ani. Avem un sistem de oameni care stiu pe dinafara texte intregi de lege. Avem oameni care stiu procedura instantelor pentru simplu fapt ca acolo isi traiesc viata. Mai departe insa, dincolo de paginile cartilor, e un mare vid. Acolo ar fi trebuit sa gasim judecatorii. Ii gasim, in schimb, la coada obedientei pentru litera legii.

In aceste conditii, probabil ca a venit vremea sa pornim o campanie publica de schimbare a intregului sistem judiciar. Nu mai avem nevoie de carpeli. Nu mai avem nevoie de schimbari minore care sa genereze in viitor, ca efect al rostogolirii mentalitatilor, o alta stare de lucruri. Toate aceste politici sunt falimentare.

Oamenii nu se schimba decat atunci cand sunt supusi unor stimuli extrem de puternici. Romanii sunt tot oameni, chiar daca le place sa creada ca Bula a fost un fel de Superman. O schimbare radicala a temeliilor sistemului nostru ar aduce dupa sine macar sperietura vremelnica a pericolelor pe care nu le poate anticipa nimeni. Judecatorii ar putea incepe sa gandeasca mai mult, in loc sa-si dedice timpul recitarii legilor. Apoi, dupa un timp, am putea observa ca obieceiurile cele noi au devenit utile si ca noi, ca societate, ne simtim mai bine asa.

Stiu ca e idealista ipoteza de mai sus. Ma gandesc insa cateodata ca avem nevoie de o doza de idealism pentru a crea un alt sentiment care sa fie asociat Romaniei. Daca privim in istorie, o sa observam ca multe dintre planurile indraznete s-au nascut din mintea unor oameni idealisti.

Daca nu crede in idealuri, un om supravietuieste cu greu. O natiune care nu crede in idealuri... nu exista.