"Maine" va fi maine "azi", deci maine nu exista de fapt. De prea multe ori avem tendinta de a amana lucrurile si sfarsim regulat prin a lasa totul exact pe ultima suta de metri.
Unul dintre numeroasele avantaje ale emailului si ale telefoanelor inteligente este ca invatam sa reactionam instant si direct la solicitari, cel putin printr-o confirmare de primire si un raspuns provizoriu – ceea ce demonstreaza, cum memorabil spunea pe timpuri un fost profesor de-al meu, ca cel mai bun mod de a face ceva este sa te apuci de acel lucru, imediat. Sigur, zecile de adrese de email si conturile de pe diversele retele de socializare ar putea fi considerate factori in plus de distragere a atentiei, dar acest neajuns este incomparabil mai mic decat oportunitatile de comunicare prompta si dialog eficient, adesea, ce-i drept, nevalorificate.
Da, este absolut firesc sa ne gandim bine inainte de a da un raspuns, sa framantam putin intrebarea in minte sau sa cercetam mai adanc pentru a putea oferi un raspuns cat mai elaborat. Dar a nu raspunde deloc, a nu confirma nici macar ca am luat cunostinta de solicitare, ne expune la riscul de a uita pur si simplu sa actionam, frustrant pentru celalalt si inutil de impovarator pentru propria noastra minte si memorie. In general, procrastinarea (obisnuinta de a amana lucrurile) nu vine din neputinta, ci constituie mai degraba un efort prost gestionat si inutil, in ultima instanta.
Un lord britanic il sfatuia pe fiul sau “nu lasa pe maine ce poti face azi”. Si totusi, sa fie in intregime adevarat? Poate ca da, daca intarzierea este gratuita, dar… exista un "dar". S-ar putea ca procrastinatorii sa ajunga sa faca mai mult decat persoanele super-eficiente si organizate; nu or fi ei chiar atit de prompti si directi, dar isi duc la bun sfarsit misiunea cu o creativitate sporita sau cel putin aceasta este credinta lor. E bine si sa simtim ca avem multe de facut: vorba aceea, persoanele ocupate reusesc sa faca multe lucruri.
Critica mea se indreapta mai degraba catre cei – nu putini – care amana si tergiverseaza in mod constient, pentru ca sunt ocupati cu alte lucruri si poate nu ii intereseaza sa raspunda cu promptitudine la solicitarea primita. Ca atare, acorda mai putina atentie prioritizarii, convinsi fiind, in mod nejustificat, ca, oricum, isi vor aminti intr-un sfarsit sa raspunda. Numai ca probabilitatea de a uita este foarte mare – in cel mai fericit caz intarziem cu raspunsul. Mintea ni se incarca astfel cu remindere peste remindere, ne concentram permanent sa nu uitam si, fatalmente, vrand-nevrand, tot acolo ajungem.
Paradoxal, cum am sugerat, procrastinatorii au o buna reputatie atunci cand vine vorba de actiune. Chiar daca uneori au de prins din urma, nu-i o tragedie, pentru ca, in tot acest timp, ei nu stau degeaba, ci fac altceva. Ne place sa credem ca nu ne procrastinam de lene, ci mai degraba pentru ca avem atatea proiecte de indeplinit – si, pana la urma acesta e un fapt pozitiv, nu? Ne-ar mai ramane de gestionat acea tendinta de a visa cu ochii deschisi si de a ne lasa distrasi de la activitatea curenta, mai cu seama daca avem o minte inclinata spre hoinareala si nefocusata pe rezultate in timp util. Sa zicem ca primim un email in care apare mentionat Turkmenistan, ceea ce duce (inevitabil ) la o cautare pe Google si in cele din urma "uitam" complet de telefonul pe care trebuie sa-l dam, intalnirea pe care trebuie sa o stabilim, in fine, orice ce avem de rezolvat cu prioritate in prezent.
Ia sa ma gandesc: cat de des il frustrez pe celalalt pentru ca omit acel simplu follow-up? Cat de des trebuie sa imi amintesc sa repet o solicitare neindeplinita, existand mari sanse ca memoria sa imi joace feste din nou si sa uit sa cer chiar si finalizarea solicitarii/sarcinii? Iar asta nu doar in mod izolat, ci la nesfarsit? Amanarea ne incarca inutil cu griji, creand un stres suplimentar atat pentru solicitant, cat si pentru destinatar. Ma tem ca o astfel de tendinta devine tot mai pronuntata in ziua de azi. N-ar strica daca macar am constientiza acest risc.