• Ce te-a motivat cel mai mult sa-ti doresti sa devii medic psihiatru?

Toti medicii avem povestile noastre despre cum ne-am ales un domeniu, toti ne-am ales ceva cand aveam entuziasm mult si aveam visurile adolescentei, dar habar nu aveam pe ce planeta vom ateriza, de unde vom veni si incotro ne vom indrepta. Cand esti tanar student la medicina, psihiatria exercita o mare fascinatie intelectuala. Psihiatria este o disciplina nebuloasa, in restul disciplinelor exista o logica sau pare a fi o logica riguroasa, chiar daca ajungi, mult mai tarziu, sa iti dai seama ca realitatea e mult mai vasta si mai suprinzatoare decat descrierile din carti si cursuri.

In studentie eram un soarece de biblioteca, care ii buchisea pe vechii psihiatri francezi. Citeam mult si mi se parea ca acest domeniu ma atrage cel mai mult. Nu-mi doream decat sa lucrez intr-un spital de psihiatrie si sa studiez cele mai complicate psihoze. Astazi, vad cu totul altfel lucrurile, desi, daca as lua-o de la inceput, nu mi-as schimba meseria.

Cumva, de-a lungul facultatii am ajuns la concluzia ca nu voi putea sa ma identific cu totul cu profesia de doctor. Anumite lucruri in facultate m-au socat de la bun inceput si nu am putut sa trec peste ele. In facultatea de medicina treci prin niste "ritualuri de initiere" destul de brutale… In primii doi ani petreci ore lungi in compania cadavrelor din sala de anatomie. Sigur, inveti lucruri extraordinare din asta, dar, de asemenea, din lucrurile astea inveti ca, daca poti sa privesti cadavrul ca pe o masinarie si poti sa faci abstractie de autoritatea mortii, ca de fapt cel de pe masa de disectie a fost un om, nu o masinarie, cu vise si sperante, caruia i s-a intamplat o tragedie, atunci poti sa fii imun la suferinta pe parcursul carierei tale, ceea ce eu nu am reusit sa fac. Nu am putut niciodata sa fiu imun la suferinta si atunci mi s-a parut mie ca psihiatria imi permite sa stau cu un picior in afara medicinei si cu unul in medicina. Imi asum responsabilitatea, dar nu si imaginea de medic, nu pe de-a-ntregul, prefer sa fiu om mai intai de toate si sa accept ca si eu am vulnerabilitatile mele.

  • Ce te motiveaza sa profesezi si sa evoluezi in domeniul psihiatriei?

Sunt doua motive pentru care raman in acest domeniu. Unul este mai egoist, as putea spune. Aici aflu povesti extraordinare, nu e zi in care sa nu aflu povesti pe langa care romanele sunt nimic, pentru ca viata reala bate literatura si filmul de la mare distanta. Am acces la o sursa inepuizabila de povesti incredibile, nu doar de suferinta, ci si de rezilienta omeneseasca. Iar al doilea motiv, asta e locul in care simt eu ca pot sa daruiesc cel mai mult.

  • Cum iti construiesti relatia cu pacientii?

In primul si-n primul rand, fac un lucru care pare a fi usor - ascult. Ceea ce rar intalnesti in ziua de azi, foarte putina lume are timp, chef, nervi, disponibilitate afectiva sa asculte. Mie mi-e usor sa fac acest lucru, sunt protejat de statutul simbolic profesional, mi-ar fi greu sa fac acelasi lucru si pentru prieteni sau cei din familie.

Dr. Vlad Stroescu, MedLife: Ce il motiveaza pe un medic sa evolueze in domeniul psihiatriei
  • Cum reuseste un medic sa se ocupe de diferite cazuri in acelasi timp?

Nici eu nu stiu cum fac acest lucru, dar stiu cand ma asez pe scaun si pacientul este in fata mea. Se face liniste in mintea mea, ceea ce nu reusesc aproape niciodata sa fac in timpul liber. Sunt doctor, nu sunt un simplu ascultator. Dupa ce ascult trebuie sa pun diagnostice, sa pun “eticheta pe fruntea” omului, ceea ce e incarcat de greutate pentru mine si mai ales pentru omul din fata mea. Dupa, trebuie sa iau decizii si sa stabilesc un plan, dar nu lucrez singur, aici lucram in echipa. In zilele noastre e greu sa lucrezi singur, lucram toti impreuna pentru a ajuta un pacient. Nu mai e relevanta intrebarea “Cat de bun e doctorul?”, ci “Cat de buna e echipa de profesionisti?”.

  • Care sunt provocarile tale zilnice si cum reusesti sa te detasezi de cazurile complicate intalnite in cabinet pentru a te bucura de viata in timpul liber?

Niciodata nu pot sa ma detasez cu totul. Intr-un fel, desi nu mai fac garzi, pentru ca lucrez in sistemul privat, sunt in continuare de garda. Toti pacientii mei au numarul meu de telefon si oricand se poate intampla ceva. Nu sunt precum chirurgul, care trebuie sa fie prezent la doua noaptea in sala de operatie, dar trebuie sa pot fi gasit de pacient la orice ora. Inainte, mi-era mai greu sa ma detasez, dar de cand lucrez la MedLife, am invatat sa fac acest lucru. Cand plec de la serviciu ma gandesc ca trebuie sa ma concentrez si la familia mea. Uneori pot avea si 20 de pacienti pe zi, pentru ca pe langa programarile obisnuite mai sunt si urgente. In Romania nu exista psihiatrie de urgenta, spitalul adesea e prea departe de comunitate si atunci trebuie sa gestionam tot ce deriva din acest deficit.

  • Cum putem schimba preconceptiile legate de psihoterapie?

Preconceptii? Vorbim de o adevarata stigmatizare dar si de discriminare. Este razboiul societatii contemporane. Cum facem sa scapam de asta? In primul rand, 1 din 5 persoane din Romania sufera de depresie, ca sa mentionez doar o afectiune psihica, deci nu sunt lucruri care se intampla doar unui om si pe care le putem numi stranii. Trebuie sa recunoastem ca toti avem vulnerabilitati. Nimeni nu este imun la suferinta psihica si acest lucru ar trebui sa ne intereseze pe fiecare dintre noi.

Acum se vorbeste mai mult si mai deschis, fata de cum era acum 10 ani, ceea ce e un semn bun, dar inca sunt multi pasi de facut. Noi nu putem sa le spunem pacientilor sa vorbeasca deschis despre probelemele lor, pentru ca suntem doctori, dar s-au facut mari progrese acolo unde oamenii au avut curaj sa vorbeasca despre suferinta lor. Rolul meu este sa pastrez secretul, dar daca pacientul alege sa povesteasca si altora, ii poate incuraja si pe altii sa fie deschisi.

  • Care sunt cele mai intalnite probleme cu care vin pacientii in cabinetul tau?

Cred ca cele mai intalnite probleme pe care le vad zi de zi in cabinetul meu sunt cele grupate in categoria tulburarilor anxioase, toate in contextul unei vieti prea stresante, care pune prea multa presiune pe noi. Cand este prea multa presiune pe noi, ni se imobilizeaza instinctele de supravietuire si resursele de avarie, dar toate acestea vin cu un pret. De exemplu, cand ajungi la resursele de avarie, renunti la somnul linistitor si sanatos, iar acest lucru iti poate afecta activitatea in timpul zilei.

Exista prejudecata ca, daca ajungi la psihiatru, mai rau de atat nu se poate si atunci majoritatea oamenilor evita sa mearga la medic. Din fericire sunt din ce in ce mai multi oameni care merg la psihoterapie.

  • Cum numesti ceea ce faci: job sau pasiune?

Sunt ambele, si job si pasiune. In general, noi, oamenii, avem un job pentru ca trebuie sa ne chinuim un pic ca sa ne castigam painea. Sunt momente in care imi place ceea ce fac si sunt momente cand urasc acest lucru. Neurochirurgul Paul Kalanithi a scris cartea “Cu ultima suflare” dupa ce a aflat ca are cancer pulmonar. Cartea lui nu este despre cum e sa ai cancer, ci o meditatie asupra a ceea ce inseamna sa fii medic si care e misiunea ta. El zicea la un moment dat: “Sigur ca medicina este o vocatie, ca daca ar fi doar un job, ar fi cel mai groaznic job de pe pamant”. Am retinut acest lucru pentru ca, pana atunci, preferam sa vad medicina ca pe un mestesug si atata tot. Meseria de medic nu este intotdeauna una frumoasa, este o meserie care, din cand in cand, este ingrozitor de grea si produce suferinta si pentru medic si pentru pacient. Noi, toti medicii, suntem afectati de suferintele pacientilor. Daca nu simti ca esti afectat, inseamna ca nu esti constient de suferinta care se tot acumuleaza acolo si la un moment dat isi va face simtita prezenta in mod zgomotos.