De la imprumuturi de la prieteni si familie, la clasicele credite bancare, sau la finantarile mai complexe, cum ar fi emisiunile de obligatiuni sau credite de investitii pe anumite proiecte, avem tot atatea surse de finantare de care, teoretic, pot beneficia cei care deruleaza sau intentioneaza sa demareze o afacere.

Diferenta dintre teorie si practica, insa, este foarte mare pe piata romaneasca. Un credit bancar necesita indeplinirea unui set de indicatori de catre firma care il solicita, un plan de afaceri bine structurat si, mai ales, un istoric atragator pentru finantator. Instrumentele mai complexe sunt chiar mai greu de accesat.

Pentru firmele mici sau la inceput de drum care nu reusesc sa convinga o institutie financiara sa le acorde finantare, exista si varianta sa functioneze pe banii actionarilor (teoretic o finantare gratuita) sau pe “credit furnizor” (intarzieri la plata facturilor - in 10 ani, durata medie de plata a facturilor s-a dublat de la o medie de aproximativ 60 de zile la 120 de zile).

„Principalele modalitati de finantare disponibile pentru firmele romanesti includ: fonduri proprii (reinvestirea profitului si majorarea de capital), fonduri imprumutate (de la actionari si institutii financiare) si fonduri nerambursabile. In functie de dimensiunea companiei, dar si de alti factori, precum scopul finantarii, nivelul finantarii, garantii disponibile, gradul dezvoltarii firmei sau nivelul de cultura financiara a echipei de management sunt utilizate una sau mai multe dintre aceste surse”, spune Sorin Petre - Partener, Consultanta de Management in cadrul PwC Romania.

De exemplu, explica acesta, majoritatea IMM-urilor, in conditiile in care se confrunta cu riscuri mai mari din cauza gradului ridicat de incertitudine asociat afacerii, isi finanteaza de obicei activitatea din fonduri proprii, imprumuturi de la actionari sau participare la capital in detrimentul finantarilor de la banci. In cazul societatilor mari, desi fondurile proprii ocupa un loc important, creditele de la banci sunt utilizate intr-o proportie mai mare decat in cazul IMM-urilor.

„Aceste diferente sunt rezultatul dificultatilor percepute de intreprinzatorii din categoria IMM-urilor legate de accesul la finantare, si anume: costul creditului sau dobanzile ridicate, lipsa garantiilor, tipul sau valoarea colateralelor cerute de banci, pregatirea documentelor necesare pentru acordarea creditului (de exemplu planul de afaceri), clauzele contractelor de credit, incertitudini legate de stabilitatea financiara a companiei etc”, a subliniat Sorin Petre.

De ce prefera anumite firme banii actionarilor?

“Companiile din Romania au accesat finantari prin diverse modalitati. Au prevalat, insa, sursele interne de finantare (contributii din partea actionarilor sub forma de aport la capital, imprumuturi etc.), creditul furnizor, iar in cazul grupurilor de societati si "cash pooling", precum si emisiuni de obligatiuni, in defavoarea finantarilor atrase de la institutii de credit (in principal, banci comerciale) sau de la institutii financiare internationale - iar acest curent pare sa continue, in general, indiferent de dimensiunea societatilor. Desigur, sursele interne de finantare, de exemplu, au avantajul de a fi mai la indemana, insa presupun si faptul ca actionarii tin sumele alocate intr-un singur proiect”, sustine Raluca Coman, senior associate, Banking & Finance, Clifford Chance Badea.

Care ar fi motivele acestui comportament? Unele societati au beneficiat de un nivel mai redus de incredere din partea bancilor, din diverse perspective (soliditate financiara, guvernanta corporativa etc.).

Pasi necesari pentru obtinerea unui credit

“Foarte important! Pentru ca o companie sa se califice pentru credit, respectiv sa fie bancabila, este necesar sa remedieze nivelul de capitaluri proprii, care de multe ori sunt negative (datorii mai mari decat fondurile proprii, inclusiv capitalul) - iar multe dintre companiile romanesti nu se califica din acest punct de vedere. De asemenea, societatile trebuie sa isi mareasca capacitatea de recuperare a creantelor comerciale (uneori, acestea facand parte din pachetul de garantii cerut de banci)”, mai spune Raluca Coman.

In cazul finantarilor de proiecte (proiecte imobiliare, facilitati de productie etc.), este vorba de structuri complexe, care presupun credite in sume semnificative, acordate de multe ori de doua sau mai multe banci, pentru alocarea riscului.

“Astfel de tranzactii de finantare necesita in general o documentatie contractuala la fel de complexa, pentru care societatea trebuie sa aloce anumite resurse (persoane cu putere de decizie, buget alocat costurilor aferente, comisioane pentru banca, onorarii avocatiale acolo unde se numesc avocati pentru negocierea contractelor s.a.). Uneori, poate mai semnificativ decat cele de mai sus, este timpul necesar agrearii documentatiei de credit - in timp ce in alte jurisdictii mai mature, aceasta este mai simpla, partile acceptand in general contracte standardizate si practici comune, in Romania observam o tendinta de a negocia in detaliu documentatia de credit”, mai spune expertul citat.

Ce sanse au firmele pe care bancile le ocolesc?

Vorbind exclusiv de forme de finantare de la institutii financiare, creditul bancar garantat ramane principala forma de finantare accesata de companiile romanesti, indiferent de dimensiunea lor.

“Uneori, companiile acceseaza finantari bancare in completarea unor finantari nerambursabile obtinute pentru proiecte. Tinand cont de gradul de dezvoltare a companiei, care ar trebui sa fie unul ridicat pentru a putea accesa aceasta forma de finantare, putine companii au recurs la piata de capital, prin emiterea de obligatiuni negarantate. De regula, veniturile obtinute din ofertele publice de obligatiuni nu inlocuiesc, ci completeaza datoria din credite bancare existenta la nivelul emitentilor, fiind destinate unor noi proiecte”, este de parere Elena Iorga, partener ZRP, co-coordonator al departamentului de Drept Financiar-Bancar.

Exista, insa, si domenii intregi ocolite de institutiile finantatoare, cum ar fi agricultura (din cauza sezonalitatii si specificului garantiilor care ar putea fi date) si startup-urile (din cauza lipsei istoricului de activitate pe care bancile il iau in considerare ca un criteriu la acordarea de credite).

Pentru aceste firme exista posibilitatea accesarii de fonduri europene (agricultura), care le deschide si calea catre un credit bancar, sau programele guvernamentale (pentru firmele nou infiintate), insa cu asumarea documentatiei si birocratiei pe care aceste forme de finantare le presupun.

Finantari se pot obtine si prin listarea companiei la bursa. Astfel, pentru un pachet din actiuni vandute altor investitori, actionarul poate obtine banii necesari dezvoltarii afacerii sau lansarii unor noi linii de business. Insa procesul de listare este, de asemenea, laborios, presupune o transparenta totala a indicatorilor financiari ai companiei si, in plus, succesul nu este garantat. Asadar, la aceasta forma de finantare pot apela afacerile deja solide.

Finantarea de la business angels ramane, de asemenea, o optiune in special pentru afacerile mici, la inceput de drum, si nu numai. Insa si in acest caz puterea de convingere si fundamentarea planului de afaceri sunt definitorii.

Cum alegem cea mai potrivita varianta de finantare?

“Nu exista o reteta universal valabila pentru optiunile de finantare. Este recomandata o analiza de la caz la caz, pentru optimizarea solutiilor/mixului de finantare, in functie, intre altele, de dimensiunea companiei, de sectorul in care aceasta activeaza, de proiectele companiei si natura/interesele actionarilor acesteia. In timp ce in unele sectoare pot fi atrase relativ cu usurinta finantari din partea bancilor sau chiar din partea unor institutii financiare internationale, disponibilitatea creditorilor bancari pentru finantarea altor sectoare poate fi extrem de mica sau chiar sa lipseasca, caz in care companiile vor trebui sa analizeze alte variante, de tipul finantarilor de la partenerii noi cooptati sau de la fonduri sau investitori de tip private equity”, a punctat Elena Iorga.

Potrivit acesteia, varianta ideala pentru o companie este obtinerea unei finantari pe un termen suficient de lung, cu costuri minime si fara constituire de garantii sau asumare de obligatii, care sa ii afecteze activitatea. Insa singura forma de finantare care, in teorie, raspunde tuturor acestor cerinte este cea asigurata de actionar cu titlu de capital social.

“Orice alta forma de finantare presupune fie asumarea unor obligatii de garantare si restrictii in activitate impuse de creditor in scopul de a monitoriza/asigura capacitatea de rambursare de catre imprumutat, fie costuri mai mari sau limitari legate de termenele pe care sunt acordate. Cu titlu de exemplu, creditul bancar poate avea uneori costuri mai mici decat obligatiunile, dar termenele de rambursare sunt, de regula, mai scurte, iar creditul implica garantii asupra activelor imprumutatului sau alte garantii substantiale. Obligatiunile implica anumite conditii de transparenta si raportare, care pot pune probleme unor companii insuficient dezvoltate; succesul emisiunii si subscrierea obligatiunilor depind de nivelul dezvoltarii si de perspectivele companiei, care trebuie sa genereze suficienta incredere in randul investitorilor”, a adaugat Elena Iorga.

Alegerea corecta presupune intotdeauna o buna informare cu privire la toate optiunile fezabile.

Pentru cei care nu au suficienta experienta in domeniu, exista si posibilitatea de a apela la consultanti specializati, atat in identificarea si evaluarea comparativa a optiunilor, cat si in negocierea conditiilor de finantare.