Consumul sau productia? That is the (economic) question

In economie, din fericire, dilemele de tip hamletian sunt fie incompatibile, in raport cu logica economica, fie complet neproductive, in afara acesteia. In materie de politici economice, in rarele situatii in care acestea nu sunt si redistributive, apele se despart in functie de modul in care guvernul cauta sa sustina relansarea economica: prin stimularea consumului, pe de o parte, respectiv prin stimularea productiei, pe de alta parte.

Cu precadere in vremuri de criza si recesiune, viziunea economica adoptata este cea care face diferenta, prin stabilirea de prioritati clare si asumarea consecventa a acestora.

Aflata in simbioza cu activismul guvernamental, este binecunoscuta viziunea keynesista de stimulare a economiei prin cresterea cheltuielilor publice. A devenit aproape proverbial: statul trebuie sa cheltuie mai mult, astfel incât economia sa fie pusa (din nou) in miscare. Iar când, din varii motive, statul nu poate sa cheltuie mai mult, atunci macar sa sustina consumul populatiei, caci cresterea cererii (agregate) va trage dupa sine productia si cresterea economica.

Economia cererii este eticheta literar-stiintifica a proeminentei cererii, a cheltuielilor, asupra mersului economiei. Judecatile economice se invart in jurul cererii (mai mult sau mai putin agregate), iar politicile economice sunt selectate in functie de forta cu care pot apasa pedala cheltuielilor. Intr-un asemenea registru, economia cererii aproape ca devine sapoul consacrat la adapostul caruia umbla, deghizat stiintific, keynesismul modern.

Economistii invoca astazi, din plin, confortul deductiv furnizat de logica simpl(ist)a a economiei cererii: populatia trebuie sa consume mai mult pentru ca producatorii sa decida, la rândul lor, sa produca mai mult, sa investeasca si sa creeze locuri de munca. Astfel, nivelul consumului devine indicator de performanta al starii economiei. De aici si diverse nelinisti recesioniste (chiar deflationiste) atunci când consumul este considerat “insuficient”, ceea ce ar explica, pe mai departe, “insuficienta cererii agregate”, care ar incetini, la rândul ei, cresterea economica.

In Romania, 2013 nu a fost, cu siguranta, anul consumului. De exemplu, consumul individual efectiv a progresat lent, cu cca. 1,2%. In schimb, 2013 a consemnat o cifra spectaculoasa in contul cresterii economice, 3,5%, de peste doua ori mai mare decât sperantele initiale. De unde ar rezulta, in logica consumului, doua concluzii, aparent distincte in planul analizei:

- in plan ex-ante, consumul “insuficient” nu trage in jos, neaparat, cresterea economica;
- in plan ex-post, cresterea economica inca nu s-a rostogolit consistent si in cresterea consumului.

Pe fondul acesta, merita invocate câteva cifre si evolutii, care ar aduce o anumita lumina si asupra unor masuri intrate recent pe agenda politicilor economice.

In primul rand, in 2012 si 2013 au fost refacute salariile a peste 1,187 milioane de bugetari. In anul 2012, salariile bugetarilor au fost majorate cu 8% in iunie, ceea ce a atras un plus de cheltuiala salariala de 1,5 miliarde lei. In continuare, in 2013, anvelopa bugetara salariala pentru acoperirea celor doua majorari salariale a fost de cca. 4,6 miliarde lei.

Apoi, o atentie aparte trebuie oferita politicii (i-as putea spune anticiclice) de crestere continua a salariului minim, care greveaza deloc inofensiv asupra planurilor angajatorilor.

De exemplu, in 2012, cresterea economica a fost de 0,7%. Salariul de baza minim brut a fost majorat cu 4,5%, conditii in care, in sectorul concurential, câstigul salarial mediu brut a crescut cu 3,4%. Spre deosebire, in 2013, majorarea salariului minim a fost de 10,1% fata de cel din anul precedent iar cresterea economica a sarit neasteptat la 3,5%. In acest conditii, castigul salarial mediu brut in sectorul concurential a fost de doar 3,3%, care se traduce chiar in scaderea câstigului salarial real. Este limpede, deci, ca mediul de afaceri resimte inca serioase dificultati, inclusiv in privinta remunerarii muncii. Astfel se explica si plafonarea consumului.

De aceea, in absenta consolidarii cresterii economice, consumul va continua sa evolueze pe trendul prudent din ultimii ani. De exemplu, castigul salarial real in 2013 a fost sub 1%. Insa economisirea si-a luat, in continuare, partea leului: depozitele populatiei au crescut, in termeni reali, cu 3,3% in 2012 si cu 4,5% in 2013. Pe de o parte, acesta este semnul unui comportament orientat mai puternic catre viitor. Insa, pe de alta parte, este vorba de increderea inca fragila intr-o revenire economica sanatoasa, durabila. Se asteapta, deci, in termenii monetaristilor, cresterea venitului permanent.

S-ar putea spune, fireste, ca ar fi trebuit facut “ceva”, mai mult, pentru consum. Insa, in logica economica post-criza, problema este mai degraba ca nu s-a facut ceva semnificativ, prioritar, pentru productie, astfel incât mediul de afaceri sa se detaseze mai rapid de povara crizei.
In conditiile actuale, nu consumul va fi motorul consolidarii cresterii economice, ci investitiile mediului de afaceri, intr-un cadru de politici stimulative pentru productie. Aceasta abordare este, in esenta, economia ofertei.

De aceea, este esential ca pe agenda politicilor economice din 2014 sa se regaseasca si masuri de relaxare fiscala pentru mediul de afaceri, cum ar fi neimpozitarea profitului reinvestit si reducerea CAS la angajator cu 5 puncte procentuale.

Nu este suficienta intelegerea ideii ca relansarea post-criza ar trebui sa se bazeze pe impozite mai mici. Adesea, mai importanta este destinatia relaxarii fiscale, decat politica de relaxare fiscala in sine. De exemplu, inainte de a reduce impozitarea salariilor, in regim progresiv sau in cota unica, se impune reducerea CAS, pentru a stimula investitiile, interne si straine, precum si crearea de noi locuri de munca.

Fara capital si antreprenoriat, munca si salariile raman simple deziderate politice.

Economia cererii trebuie sa lase loc economiei ofertei, cu precadere in etapa post-criza dar si ca logica economica generala. Fireste, consumul este important, insa, consumul este mai degraba efectul si nu cauza unei realizari economice.

Este un adevar simplu insa rastalmacit, din pacate, in literatura si educatia economica. De pilda, unele manuale chiar insista cu ideea ca omul este intâi consumator si apoi producator. Ma indoiesc totusi ca, pentru a deslusi dilema cauzalitatii - “ce-a fost mai intai, consumul sau productia?” - autorii au sugerat ca omul este intai copil (consumator) si apoi adult (producator). Caci nu aceasta cronologie biologica este miza reala a teoriei economice.

In logica actiunii economice, pentru a exista consum trebuie sa existe, in prealabil si in mod necesar, productie. Iar cresterea consumului survine natural, odata cu cresterea productiei si a valorii reale a muncii.


Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.