P-ul din coada lui Spaghetti AOP

Toate au fost bune sau foarte bune, intr-adevar, dupa cum banuiam. Supele au fost excelente, mai ales cea de homar, si a fost pentru prima data dupa multe luni de zile cand am primit intr-un restaurant o supa care era exact atat de fierbinte cat trebuia sa fie. Pacat ca a trebuit sa o mananc cu un fel de lingurita ceva mai mare, ceea ce la Aqua e pus pe post de lingura. Vinetele cu crema au fost si ele surprinzator de bune pentru niste legume, iar frigaruile de somon atat cat poate sa fie de buna o mancare cu foarte putin sos.

Foie gras-ul a fost si el bun, prajit ceva mai mult decat dupa standardele frantuzesti, iar sosul de la el si pestele plat (halibut) au fost de mare rafinament. Am asteptat cu mult interes “testul sparanghelului” (prezentat ca asparagus in meniul ilizibil si in speech-ul chelnerului); asta e una dintre cele mai bune metode de a vedea pana unde merge grija bucatarului fata de ceea ce lasa sa intre in bucatarie si, apoi, in farfuria clientului platitor. Nu l-a trecut prea bine! Inca inainte de a ajunge pe masa se vedea ca sunt plante mari si nu la prima tinerete, care trebuie fierte mai mult decat punctul pana la care inca raman putin crocante. A fost destul de bun, totusi, si l-am mancat pe tot.

Cu pastele am avut prima surpriza de proportii. Cand am comandat, nu am dat prea multa atentie la “P-ul” din coada lui “Spaghetti AOP”. Nici nu a apucat Cristi sa inghita, ca il vad cu ochii cat cepele, cu gura gascata larg si tinuta asa pret de secunde bune, fara sa fie in stare sa articuleze vreun cuvant… Dupa ce le-a scuipat si a baut un pahar plin cu apa, a primit explicatia de la chelner cum ca alea sunt picante si ca “P-ul” vine de la “Pepper”. “Picant” e putin spus, nici in Mexic nu cred ca gasesti asa ceva, e ciudat ca le-au pus alaturi de celelalte feluri.

De ce nu ne-o fi atras cineva atentia cand am comandat, nu stiu, pentru ca, evident, ala nu era un fel obisnuit de mancare. O fi vrut sa se amuze vazandu-l pe Cristi intr-o postura caraghioasa? Totusi, surpriza si mai mare a fost cand chelnerul s-a oferit sa le schimbe si sa-i faca altele, cu spanac, smantana si parmezan de data asta. Acum Cristi le-a mancat cu multa placere, se vedea asta pe fata lui rotofeie, de mancacios. Si surpriza a continuat cand nu le-am gasit pe alea iuti pe nota de plata… Cand am cerut un peste si ni s-a adus in locul lui un banal piept de pui la gratar (ce-o fi cautand oare intr-un astfel de restaurant?) cu legume tot la gratar, ne-am asteptat sa se ofere din nou cineva sa-l schimbe, mai ales ca ospatarul a recunoscut ca a fost vina lui si si-a cerut scuze foarte convingator. Totusi, exista o limita in toate…

S-a intristat putin Cristi cand a baut “vinul casei”, un chilian banal care putea fi inlocuit usor cu unul romanesc mult mai bun, dar la aceiasi bani. Celelalte vinuri, la sticla, erau destul de variate, cu o usoara tendinta catre cele scumpe si foarte scumpe. Deserturile au fost si ele foarte bune: carpaccio de ananas si Aqua special, un fel de tiramisu cu fructe de padure.

Painea (chifle de mai multe feluri) a fost calda si foarte buna. Ne-au adus-o intr-un cosulet cu un servetel de hartie pe fund, ceea ce contrasta putin cu restul mise-en-place-ului care e, mai degraba, de restaurant de lux. Tot un servetel de hartie era si pe platoul cu bolurile de amuse-bouche (aparut in ziua urmatoare – asta e o poveste separata, la care revin de indata). La felurile principale nu am primit farfurioare pentru paine, ceea ce ne-a obligat sa o punem direct pe fata de masa. Nu pare o alegere prea inspirata cand ai o singura fata de masa si nu inca una mai mica deasupra pe care sa o strangi dupa fiecare client. Cu atat mai mult cu cat am vazut, in ziua de dinainte, o scena despre care imi place sa cred ca seful de sala nu stia: dupa ce au plecat clientii, chelnerul a facut o inspectie riguroasa si a decis ca fata de masa respectiva poate ramane si pentru urmatorul client.

A strans faramiturile de paine de pe ea si, in timpul procesului, a descoperit o mica pata. A plecat si a revenit inarmat cu un burete ud si cu un spray cu detergent, sau asa ceva, cu care a inceput sa “spele” fata de masa, chiar sub privirile noastre mirate. A repetet operatia de multe ori pana sa se declare pe deplin satisfacut. Peste o ora, probabil ca un client isi punea painea exact in acel loc... In prima zi am sta la o masa de doua persoane, insa in ziua urmatoare la una de patru, desi eram tot doi.

Tacamurile si paharele au ramas la locul lor pe locurile neocupate, ceea ce ne-a trimis un semnal: “Baieti, aveti grija cu fata de masa, aici se vor aseza de indata alti clienti, de aia nici nu am strans restul tacamurilor. Dar, daca vor sari de la voi ceva faramituri sau stropi de mancare pe ele, nico problema, venim noi cu buretele si cu sprayul si le stergem imediat!” Insa asta a avut si parti bune: cand mi-au luat servetul din fata (desi nu aveau niciun motiv), fara sa-mi mai aduca altul in loc, am putut usor sa intind mana si sa-l iau pe cel al clientului-care-urma-sa-vina-dupa-mine-pe-locul-de-alaturi.