Energia eoliană și, mai de curând, cea solară, sunt noile vedete ale sectorului energetic. Din 2010 încoace, au devenit tot mai importante și astfel am ajuns în 2023 în situația în care în unele zile consumul e acoperit complet de energia din surse regenerabile.

Lucrurile nu arătau deloc la fel imediat după Revoluție. La momentul respectiv, industria era un consumator uriaș, iar cererea era acoperită în principal de termocentrale – practic, o țară gri, dat fiind că atât producătorii, cât și consumatorii, erau mari poluatori.

Între timp, consumul casnic s-a dublat, iar cel al industriei s-a redus cu aproape o cincime, deși PIB-ul României a crescut - practic, industria nu mai e energofagă, ca în perioada comunistă. Iar termocentralele clasice sunt pe cale să dispară.

Decarbonizarea (sau ”decarbonificarea”, așa cum ar fi corect potrivit noului DOOM), o idee adoptată cu reticență de guvernele de la București, a devenit o condiție pentru a primi banii din PNRR. La finalul acestui deceniu ar trebui să nu mai avem niciun MWh din cărbune.

Ca urmare, noua țintă europeană privind energia regenerabilă – 42,5% în 2030 – nu pare greu de atins. De fapt, în 2014, la finalul primului val de regenerabile, eram deja foarte aproape de acest obiectiv.

Între timp, ponderea regenerabilelor a mai scăzut, chiar dacă puterea totală instalată a crescut. Chiar și așa, în 2022, un an secetos, când energia hidro a produs sub așteptări, o treime din consumul României a fost din surse regenerabile.

Eliminarea cărbunelui complică însă lucrurile. Ponderea tot mai mare a regenerabilelor în mixul energetic al României duce și la nevoia de importuri, după ce ce între 1999 și 2018 România a fost un exportator net de energie electrică. Complicația ține de volatilitate: există zile când e secetă, nu bate vântul, soarele e acoperit de nori. În astfel de zile producția de energie electrică nu acoperă cererea, deci e nevoie de importuri. Pe de altă parte, sunt zile când debitul apelor e mare, bat și vântul și soarele - astfel că producția depășește substanțial cererea și deseori nu avem unde exporta. În astfel de situații, producătorii din solar și eolian, care sunt companii private, riscă să meargă în pierdere.

Volatilitatea regenerabilelor este unul dintre motivele pentru care decarbonizarea se face la noi destul de lent și fără entuziasm. În același timp, vedem foarte mult entuziasm privind perspectivele energiei solare, dar nu la fel de multă gândire strategică.

De pildă, la ora actuală, discuțiile din piață despre proiecte fotovoltaice merg de la 18GW – cât toată puterea instalată acum în România - până la aproape 30 GW. Dar documentele oficiale arată că potențialul solar al țării noastre este de numai 18,05 GW: atât putem dezvolta cu tehnologiile actuale astfel încât să fie și rentabil. De fapt, experții consultați de wall-street.ro spun că, într-un scenariu optimist, am putea avea 7 GW noi de putere solară instalată până în 2030.

Un alt exemplu al rezultatelor combinație între bune intenții și lipsa de strategie este faptul că suntem foarte aproape de situații în care prosumatorii riscă să fie deconectați temporar de la rețea, în zilele când se ajunge la un exces de regenerabile. Dar, simultan, continuăm programe precum ”Casa verde” în loc să investim în rețea, pentru ca aceasta să țină pasul cu producția.

Or, în vreme ce în materie de producție suntem în fața multor state europene, pe partea de transport și distribuție suntem mai degrabă la nivelul anilor '80. Sunt deja regiuni atât de congestionate încât nu se mai pot devolta proiecte noi de regenerabile - Banatul și Dobrogea. Ca urmare, spun specialiștii, rețeaua de transport și distribuție nu ține pasul cu producția de energie și până la sfârșitul deceniului am putea ajunge la un blocaj dacă continuăm să neglijăm infrastructura.

Sursa foto: Shutterstock