În România a început în ultimii ani să se vorbească despre decarbonizare destul de timid și limitat la eliminarea capacităților pe cărbune. Cât de mare va fi însă impactul la nivelul industriei grele sau al transporturilor, de exemplu? Care este strategia oficială? Este pregătit sau măcar conștient, mediul privat de ce îl așteaptă – deoarece decarbonizarea va avea un impact masiv asupra oricărui business cu emisii de CO2?

Planurile de decarbonizare ale României

Discursul public a fost mult îndreptat spre limitarea și în timp eliminarea producției de energie pe bază de cărbune, dar de fapt strategia și planurile României de reducere a emisiilor sunt mult mai complexe, spune Zsuzsa Bereschi. Există o Strategie pe Termen Lung a României pentru Reducerea Emisiilor de Gaze cu Efect de Seră (STL) care, în esență, stabilește țintele de reducere a emisiilor din industrii, energie, transporturi, încălzire etc. până în 2050. Este în curs de revizuire Planul Național Integrat de Energie și Schimbări Climatice (deja aproape celebrul PNIESC) care va fi răspunsul României la pachetul legislativ Fit for 55, de la nivel UE (draftul a fost trimis în noiembrie Comisiei Europene).

”Mediul privat urmărește foarte atent ce se întâmplă, dar aș spune că dificultatea este faptul că există din partea mediului privat o așteptare, să vadă cum se vor reflecta aceste planuri și strategii naționale pe termen lung în politicile industriale, sectoriale și de dezvoltare ale țării, pentru ca ei să își poată la rândul lor elabora planurile de reducere a emisiilor, investițiile masive pe care le au de realizat și sursele de finanțare aferente. Iar pentru asta există o nevoie de colaborare foarte bună, o armonizare la nivelul diferitelor sectoare, ministere și domenii de guvernare, de la energie, la transporturi, economie, la mediul înconjurător etc. și o asumare a unor direcții strategice pe termen lung, indiferent de culoarea politică a guvernelor care vor veni”, explică Zsuzsa Bereschi.

România trebuie să elimine din dependențe

Miza este mult mai mare, spune ea, și guvernele trebuie să dea direcția și să aloce finanțarea astfel încât să ajute mediul privat, producția industrială, transporturile, energia, pe întregul lor lanț valoric să își reducă emisiile. ”Mai mult de atât, lecția ultimelor decenii și a ultimilor doi ani este și o reducere, unde este posibil, a lanțurilor de aprovizionare, și eliminarea oriunde este posibil a dependențelor majore de surse de energie, materii prime etc. Ca să dau un exemplu: România mai are mult de lucru la infrastructură, dar asta înseamnă nevoie de materii prime cum ar fi ciment, oțel etc. și atunci aceste industrii ar trebui menținute local, ca atare sprijinite în a-și reduce emisiile”, explică reprezentantul Horváth.

În acest context, mai are sens să ne agățăm de investiții în combustibili fosili, deoarece la nivel oficial discursul continuă să fie foarte concentrat pe producția României de petrol și gaze? Investițiile în gaze sunt planificate pe termen scurt și mediu, fiindcă gazul este un combustibil de tranziție, și aceste investiții vor putea fi realizate doar dacă ele au fezabilitate în acest orizont de timp, răspunde Zsuzsa Bereschi.

Cu toate planurile ambițioase de reducere a emisiilor, este clar că energia regenerabilă nu va fi suficientă pentru a acoperi nevoile consumului, pe termen scurt. ”Concret: electrificarea este una dintre modalitățile de reducere a emisiilor, de exemplu trecerea la transport electrificat, de la transportul pe bază de combustibili fosili. Pe termen scurt nu vom putea înlocui producția de energie electrică atât din cărbune, cât și din gaz, cu energie regenerabilă și nucleară, și atunci, dacă politica energetică a UE consideră gazul natural ca și combustibil de tranziție, iar România nu are altă cale de a înlocui cărbunele, investițiile în producție, distribuție și transport și utilizare gaze naturale, pentru producția de energie electrică, pentru încălzire etc. devin necesare”, spune reprezentantul Horváth.

Putem renunța la gazele naturale?

Este necesar, însă, să ținem seama de două aspecte, avertizează ea: țintele de a renunța la gaz natural după 2050, ceea ce înseamnă o perioadă scurtă de amortizare a investițiilor pe gaz natural. Iar de aici decurge necesitatea de a planifica investițiile într-un mod flexibil, de exemplu astfel încât să permită înlocuirea gazului natural cu gaze curate, hidrogen regenerabil, biometan, metan sintetic etc.

”Ca să dau din nou un exemplu concret: încă mai derulăm la nivel național investiții în rețeaua de transport și distribuție gaze naturale, în zone rurale, care până acum nu au avut gaz. Până când aceste zone rurale nu au altă modalitate fezabilă economic, de a se încălzi, ar trebui continuate investițiile, însă ele trebuie realizate în așa fel, încât pe măsură ce sectorul energiei își reduce emisiile, gazele naturale să fie înlocuite de gaze curate. Altfel riscăm ca să oprim gazificarea satelor fără să existe o infrastructură electrică care să permită trecerea la încălzire electrică, de exemplu prin pompe de căldură”, spune Zsuzsa Bereschi.

Hidrogenul a apărut și el în discuție ca un substitut pentru gazele naturale, dar este el cu adevărat o soluție? Hidrogenul este doar una dintre modalitățile de reducere a emisiilor de gaze cu efect de seră, spune reprezentantul Horváth.. În primul rând este nevoie de eficiență energetică, de reducerea consumului în sensul eficientizării proceselor industriale, eliminării pierderilor etc. Pe lângă o eficiență crescută a consumului, acesta trebuie decarbonizat.

”Una dintre principalele căi este electrificarea, în paralel cu înlocuirea surselor fosile de producție energie electrică cu surse regenerabile, respectiv nuclear, iar unde nu avem posibilitatea de a trece la energie electrică, cu înlocuirea combustibililor fosili în procesele industriale la temperaturi înalte, cu combustibili verzi. Hidrogenul este unul din acești combustibili verzi, care poate înlocui gazul natural în producția de amoniac, parțial în producția de oțel, de ciment etc. dar poate fi și combustibil în sectorul transporturilor, în special unde electrificarea încă nu este o soluție, din punct de vedere tehnic”, afirmă Zsuzsa Bereschi.

Hidrogenul nu este un panaceu

Autoritatea Feroviară Română plănuiește, cu finanțare din PNRR, achiziția unor trenuri alimentate cu hidrogen verde, pe linii de cale ferată care nu pot fi electrificate pe termen scurt, și unde ținta este scoaterea din uz a unor locomotive diesel. Dea semenea, pentru transportul rutier greu vehiculele electrice cu pile de combustie (FCEV) alimentate cu hidrogen par să fie soluția tehnico-economică pe termen scurt și mediu.

Hidrogenul este un vector energetic extrem de important, fiindcă este foarte versatil, spune reprezentantul Horváth. Producția de energie electrică din surse regenerabile poate fi stocată în hidrogen, care la rândul lui este combustibil în sine, este materie primă pentru o serie de alte industrii, cum ar fi îngrășămintele, industria chimică și petrochimică, oțelul, cimentul etc.

”Desigur că toate procesele de obținere a hidrogenului și de transformare în altă formă de energie înseamnă investiții importante, dar dacă ele sunt realizate, duc implicit la o independență economică crescută. Cu toate acestea, repet, hidrogenul nu este un panaceu universal, și reducerea emisiilor înseamnă eforturi mult mai complexe, inclusiv pe întregul ciclu de viață al produselor și serviciilor, în sensul de economie circulară”, conchide Zsuzsa Bereschi.

Sursa foto: Shutterstock