Italienilor a inceput sa le fie dor de batrana lira, iar germanii ofteaza tot mai des gandindu-se la avantajele pe care vechea marca le-ar fi oferit in plina perioada de declin economic. Unul dintre ministri importanti ai guvernului italian, Roberto Maroni, a declarat saptamana trecuta ca tara sa ar trebui sa organizeze un referendum pentru a reveni la vechea lira si a-i permite acesteia sa circule in paralel cu moneda unica.

Nu cu mult timp in urma, o astfel de declaratie i-ar fi facut pe multi sa se indoiasca de sanatatea mentala a oficialului. Acum, analistii nu mai considera ideea o nebunie decat prin prisma faptului ca, oricum, este prea tarziu pentru a se mai putea face ceva. De la introducere, moneda unica nu a reusit nici sa promoveze cresterea in statele membre, nici sa stimuleze reformele necesare si disciplina fiscala. State ca Germania depasesc constant, din 2002, limita de 3% din PIB a deficitului bugetar. In loc sa diminueze cheltuielile, Italia si Portugalia le urmeaza acum si ele exemplul.

Presedintele Bancii Central Europene (BCE), Jean-Claude Trichet, a avertizat liderii politici ca este nevoie de adaptarea cadrului economic, social si legal pentru a face fata noilor incercari. Cu exceptia Marii Britanii, Danemarcei, Suediei si Irlandei (doar ultima membra a Uniunii Monetare), celelalte state nu s-au grabit sa reduca taxele si sa elimine barierele impuse concurentei. In tari ca Italia, Franta sau Germania, reformele sensibile social au ramas pe lista de asteptare.

„Niciunul dintre marile state nu se lupta sa creeze o piata europeana“, spune Rafael Pampillon, profesor de economie la Institutio de Empresa din Madrid, citat de Business Week. Intr-o astfel de situatie, Europei Occidentale ii este tot mai greu sa faca fata concurentei externe, fie ca este vorba de invazia importurilor chineze sau de relocarea unor unitati de productie in estul Europei, zona cu impozite mai mici si forta de munca mai ieftina.

Reticente in a grabi reformele sensibile, tarilor Europei Occidentale le-ar fi ramas pargia cursului de schimb, exporturile germane sau italiene putand fi stimulate prin deprecierea lirei sau a marcii. O data cu introducerea monedei unice, flexibilitatea cursului pentru fiecare tara in parte a fost insa pierduta, iar politica monetara comuna poate fi cu greu adaptata astfel incat sa se potriveasca fiecarei tari dintr-o Uniune plina de disparitati economice. In incercarea de a lupta cu inflatia, BCE a redus gradual dobanzile, de la 4,75% in 2000, la 4% in iunie 2003, nivel minim mentinut pana in prezent.

O crestere a ratei in viitorul apropiat ar afecta Italia, Germania si Franta, dar ar prinde bine unor state precum Spania, unde nivelul actual al inflatiei, de 3,5%, face ca dobanzile actuale sa fie real negative. Domnului Trichet ii va fi greu sa multumeasca toti membri, indiferent de deciziile pe care le va lua. In momentul de fata, el este vazut ca „omul negru“ vinovat de colapsul euro, oficialii italieni care il acuza uitand totusi de avantajele pe care moneda unica le-a adus in anii anteriori: imbunatatirea ratingurilor de tara, ieftinirea imprumuturilor pe pietele de capital, atat pentru guvern, cat si pentru companii.

Mult mai pregnant, impactul preturilor crescute dupa introducerea euro, amenintarea pierderii locurilor de munca si concurenta strainilor i-a impins pe occidentali sa spuna „Nu“ si Constitutiei Europei unite si liberale. Considerata vinovata, cel putin partial de situatie, moneda euro sufera si consecintele. Chiar daca si-a revenit usor luni, dupa caderea de saptamana trecuta, in raport cu dolarul, (la 1,226 dolari/euro) euro ramane, potrivit analistitor citati de Reuters, vulnerabil la ingrijorarile pietei fata de mediul politic si economic din Uniune.