Oricine isi face un restaurant, oriunde ar fi el de-a lungul si de-a latul Europei, sau chiar peste mari si tari, stie ca oamenilor le plac bistrourile si restaurantele pline si vesele, ca le place sa stie cine patron e si cum arata, ca vor sa-l vada pe acolo, ca prefera ca banii lor sa nu ingroase conturile vreunor mafioti sau interlopi, ca vor ca personalul sa fie prietenos si ca vor sa poata vorbi cu ei de la egal la egal daca au chef, ca vor sa poata manca rapid daca se grabesc (mai ales la pranz), sa stie ca mancarea e mereu proaspata si facuta din lucruri proaspete (ceea ce inseamna, automat, ca nu pot fi decat cateva feluri, nu cu sutele), ca gasesc cel putin un fel sau doua care sunt foarte bune, poate cele mai bune din oras sau chiar din imprejurimi si ca acele feluri numai acolo sunt facute asa, pentru care merita sa strabata orasul ca sa vina cand li se face pofta, ca, pe de alta parte, gasesc in fiecare zi si cate ceva nou... lucruri din acestea pe care nici nu e nevoie sa le citesti in carti, e suficient sa te uiti putin in jur. Sau, si mai simplu, poti sa-i intrebi pe cativa oameni ce, cum si unde le-ar placea lor sa manance. Insa patronii restaurantelor de la noi sunt convinsi ca bucurestenilor le plac cu totul si cu totul alte lucruri. Or sti ei, patronii, ceva ce nu mai stie nimeni, nici macar clientii...

Radu Rosetti a trait multi ani prin strainatate si, din motive numai de el stiute, s-a hotarat sa se intoarca in Patrie si sa-si deschida un restaurant in Floreasca. Spre deosebire de ceilalti patroni de restaurante, el a crezut ca bucurestenii seamana cu clientii din oricare alta tara. Prin urmare, a luat un spatiu in forma de hala dintr-o cladire, l-a lasat cu betonul nefinisat si cu toate instalatiile la vedere, a pus niste mese mari de lemn, fara nimic pe ele, niste banchete si niste scaune simple in jurul lor si... gata!

Lumea il vede tot timpul acolo, stie cine e si ce face, sta de vorba cu el si ii asculta povestile. Partea si mai interesanta e cu mancarea. Dl. Rosetti si-a afisat intentiile chiar pe strada, cand si-a pus la intrare: «Madame Pogany – bucatarie urbana ». Omu’ iti da in fiecare zi doar cateva feluri de mancare, despre care el stie ca cheful (Frank Schlindwein – un neamt) le face cel mai bine. Cand am fost eu acolo, avea un singur meniu cu 4 feluri de mancare, cu pret fix, de 60 de lei (pentru meniul intreg): bulz invelit in sunca, supa de rata cu gulii, ghiveci calugaresc si coliva, ca desert. In ziua urmatoare am vazut cu totul alte feluri, insa separate de data aceasta: supa de cartofi si dovlecei, spaghetti cu chilli si porc, somon cu spanac si plante aromatice, salata de branza de capra cu pere si vinaigrette, supa thai si salata de dovlecei cu nuci. Preturi intre 10 si 30 de lei pentru fiecare fel. Daca asta e « buctaria urbana » despre care am zarit cate ceva doar pe Internet pana acum, inseamna ca e un lucru bun, pentru ca noua ne-a placut ce am mancat la Madame Pogany.

Citeste si:

Cu cata mila cred ca-l privesc ceilalti patroni de restaurante, mai ales ai celor « de lux », cu sute de feluri in meniu, unele mai nemaivazute si mai nemaiauzite decat altele, pe Radu Rosetti si pe bucataria lui urbana... Cred insa ca o sa le mai dispara putin zambetul condescendent cand vor afla ca la mai putin de o saptamana de la deschidere restaurantul lui era plin, si l-am vazut asa apoi de fiecare data cand am trecut pe acolo.

Eu am extras partea cu valoare « pedagogica » din experimentul lui Rosetti, pentru ca proiectul lui e mai vast, cu un bar si un club acolo. M-am oprit doar la « sectiunea » de resturant si am sarit si peste cateva amanunte, cum ar fi acela ca, luat prin surprindere de succesul neasteptat de rapid, nu prea reuseste sa faca fata nici cu numarul mare de comenzi in bucatarie si nici cu servirea lor. Insa Radu Rosetti stie cum merg lucrurile si va gasi niste solutii, nu prea ma indoiesc de asta...