Rosia Montana: o solutie pragmatica

Despre problema Rosia Montana s-a vorbit destul, despre solutii mai putin. Deloc intamplator. In absenta unui common sense despre rolul si limitele statului care sa permita inclusiv o evaluare rezonabila a externalitatilor ecologice asociate cu exploatarea, nimeni nu se hazardeaza sa spuna ce e de facut. Ezitarea este vizibila, atat in randurile protestatarilor cat si (mai ales) ale politicienilor. Nici o forta politica din Parlament nu se grabeste sa se erijeze in purtatoarea de cuvant a interesului national. Dincolo de vocea pe cat de stridenta pe atat de minoritara a celor care in mod clar, fie sunt in favoarea, fie se opun exploatarii aurului, majoritatea celor iesiti in strada sunt nemultumiti de modalitatea specifica prin care s-a urmarit realizarea acestei exploatari miniere – printr-o lege care creeaza privilegii, minimizand beneficiile sociale si maximizand castigurile private, in mod duplicitar si incoerent. Asa cum s-a remarcat, protestele din ultima perioada sunt reactia nervoasa a societatii la fatarnicia, indolenta si neghiobia din actul de guvernare.

Totusi, ce este de facut?

In opinia noastra, nu putem decide aici si acum care este solutia „corecta” dar putem propune o metoda prin care s-o aflam. Iar daca solutia se va dovedi tardiva la cazul de fata, poate ne va folosi pentru a evita sa ajungem in situatii similare.

In primul rand, trebuie sa identificam cauzele situatiei actuale. Ele sunt de ordin institutional si tin, in parte, de mitologiile si contradictiile incluse in documentul numit Constitutie.

Astfel, in articolul 135 (al. d, e, f), Constitutia spune ca „Statul trebuie sa asigure [...] exploatarea resurselor naturale, in concordanta cu interesul national; refacerea si ocrotirea mediului inconjurator precum si mentinerea echilibrului ecologic; crearea conditiilor necesare pentru cresterea calitatii vietii”. Interesul national nu este definit si nu se precizeaza explicit cine-l defineste, dar, tinand cont ca „suveranitatea nationala apartine poporului roman, care o exercita prin organele sale reprezentative [...] precum si prin referendum” (art 2, al. 1) se pare ca interpretarea depinde de polticienii momentului. Mai mult, „... bogatiile de interes public ale subsolului […] fac obiectul exclusiv al proprietatii publice ” (art. 136 al. 3), iar „bunurile proprietate publica sunt inalienabile” (art. 136 al. 4).

Prin urmare, conform prezentei constitutii, fiecare cetatean se poate considera indreptatit sa aiba o opinie cu privire la utilizarea resurselor subsolului si la protectia mediului, dar trebuie sa accepte ca decizia va fi luata de stat, adica de politicieni. Acestia din urma, lasand la o parte interesul lor individual, vor sti cum sa exploateze resursele, sa refaca mediul si sa asigure cresterea calitatii vietii, totul in ordinea, la termenele si in proportiile potrivite interesului national... Mitologie si contradictii, cum spuneam.

Oponentii exploatarii aurului la Rosia Montana, prin protestele lor, recunosc implicit ca democratia reprezentativa este nepotrivita pentru a decide in cazul proprietatii publice. Dar daca am face un referendum? Cine ar trebui sa participe? Cetatenii Romaniei? Cei din Rosia Montana? Cei din bazinul hidrografic al Rosiei, Somesului, Tisei, Dunarii? Voturile lor ar trebui sa fie egale, chiar daca nu ar fi afectati egal de proiect? Blocajele institutionale si conflictele raman.

De fapt chiar s-a vehiculat ideea derularii unui referendum care sa indice ce vrea majoritatea natiunii si astfel sa ajute statul in luarea unei decizii. Pe langa slabiciunile „teoretice” enumerate anterior, ideea are cateva neajunsuri „practice”, precum riscul unui absenteism masiv (ceea ce ar devaloriza referendumul), riscul unui rezultat incert (un raport sensibil egal intre cei care spun Da si cei care spun Nu), dar si interminabilele controverse cu privire la manipularea opiniei publice si chiar a eventualelor fraude.

O abordare alternativa ar fi in termeni de proprietate privata, de natura sa raspunda mai bine provocarilor economice si etice asociate problemei de la Rosia Montana.

In opinia noastra, solutia optima ar consta in implementarea unui amplu program de reforma, al carui prim pas sa fie revizuirea Constitutiei si desfiintarea regimului proprietatii de stat asupra resurselor subsolului, adica extinderea dreptului de proprietate al detinatorilor de terenuri asupra resurselor de sub pamant. Aceasta solutie poate parea prea putin pragmatica si chiar impotriva curentului opiniei publice – care pare a se situa mai degraba pe pozitia “Nu vrem ca statul sa renunte la avutia nationala”.

O solutie mai pragmatica poate fi urmatoarea: constituirea unei companii nationale a exploatarii aurului sau a resurselor subsolului la Rosia Montana avand ca actionariat intreaga populatie adulta a Romaniei. Fiecare cetatean cu varsta peste 18 ani ar urma sa primeasca o actiune cu valoarea nominala stabilita simbolic la 1 leu. Practic, ar trebui derulata o „cuponiada” asemanatoare cu cea gandita si implementata la inceputul procesului de privatizare a economiei, in anii 1990. Ar trebui evitate erorile de atunci, iar detaliile pot fi dezbatute. Din punct de vedere al eficientei, ideal ar fi ca dupa distribuirea titlurilor nominative, tranzactionarea sa poata fi facuta cat mai repede. Pentru reducerea costurilor de tranzactionare, actiunile ar putea fi dematerializate. Daca exista temerea ca unii oameni ar putea fi pacaliti, nestiind valoarea actiunii primite, s-ar putea stabili ca distribuirea gratuita sa priveasca doar 90% din capitalul viitoarei societati, iar restul actiunilor sa fie vandute liber pe bursa. Astfel, beneficiarii improprietaririi si-ar putea face o idee despre valoarea titlului primit. Pentru protectia mediului, s-ar putea prevedea ca decizia exploatarii sa se faca numai cu o majoritate calificata (doua treimi din actionari? Trei sferturi?) si cu protejarea drepturilor actionarilor minoritari.

Indiferent de aceste „detalii” care sunt extrem de importante, pasul urmator care ar trebui intreprins este deci asigurarea cadrului institutional pentru tranzactionarea acestor actiuni. Scopul final al procesului de piata trebuie sa fie constituirea unui actionariat stabil, eventual a unei majoritati care sa poata decide asupra managementului companiei.

Citeste si:

In esenta, propunerea ar realiza privatizarea Rosiei Montane prin improprietarirea tuturor romanilor. Asa cum spuneam, aceasta abordeaza frontal problemele etice si economice avand, spre deosebire de referendum, urmatoarele avantaje:

- Reprezinta un proces mai democratic de gestionare a situatiei, deoarece responsabilizeaza si cointereseaza cetatenii prin faptul ca valoarea de piata a titlului de proprietate va creste semnificativ;

- Contribuie la internalizarea externalitatilor de mediu asociate exploatarii miniere, prin definirea si tranzactionarea drepturilor de proprietate (actiunilor); cei care pretuiesc mai mult exploatarea si isi asuma riscul de mediu trebuie sa plateasca pentru aceasta, cumparand actiunile celorlalti;

- Reprezinta un proces de crestere a avutiei colective si de stopare a risipei; practic, statul, care si-a dovedit in repetate randuri capacitatea de prost administrator, este scos din joc, iar valoarea zacamantului de aur se va transfera direct in buzunarele si conturile romanilor;

- Elimina coruptia si asaneaza spatiul public de acuzatiile de tradare nationala sau de subminare a economiei;

- Creeaza cadrul favorabil atat pentru luarea unei decizii in prezent in ceea ce priveste exploatarea, cat si pentru revizuirea acesteia in viitor – deoarece vanzarea-cumpararea actiunilor lasa permanent deschisa posibilitatea redefinirii actionariatului majoritar al companiei. Cu alte cuvinte, scapam de problema (ar trebui sa fie deja familiara) organizarii unui nou referendum daca preferintele sociale se schimba in anii urmatori;

- Raspunde sentimentului cvasi-marturisit de majoritatea celor iesiti sa protesteze, care nu mai vor sa asiste impasibili la inca o afacere dintre stat si “baietii destepti”.

Logica respectarii drepturilor de proprietate nu se opreste aici. In caz ca se decide exploatarea miniera, firma respectiva va trebui sa repecte drepturile de proprietate ale tuturor locuitorilor din zona afectati de aceasta decizie, fara nici un fel de exproprieri „de interes public”. De asemenea, compania va fi obligata la subscrierea unei polite de asigurare in conformitate cu pagubele potentiale in aval.

In mod paradoxal, intr-un astfel de cadru institutional, oponentii proiectului ar avea mai mari sanse pentru blocarea acestuia, prin pastrarea actiunilor primite si prin cumpararea altora de pe piata, prin convingerea altor detinatori sa voteze impotriva exploatarii pana la descoperirea de tehnologii acceptabile din punct de vedere ecologic, sau prin cumpararea de terenuri chiar pe locul potentielei exploatatii.

Respectul absolut al dreptului de proprietate este, in ultima instanta, adevarata si singura protectie a celor „slabi” din punct de vedere politic si economic. Cei care au puterea economica si politica n-au nevoie de drept pentru a se apara. De fapt, adesea, dreptul ii chiar incurca...

Articolul de opinie este scris de Bogdan Glavan si Radu Nechita. Radu Nechita este lector universitar doctor la Universitatea Babes-Bolyai, Cluj-Napoca, si presedinte al CISED.


Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.