Salariile romanilor cresc de la o luna la alta. Cresc mai repede decit productivitatea muncii. Totusi, sporurile salariale sint mici comparativ cu nevoile. Iar banii cistigati din munca nu reusesc sa faca fata costului ridicat al vietii. Numai ca un necaz nu vine niciodata singur. Nu-s deloc putini salariati care raspund cu aceeasi moneda. Si astazi continua sa fie actual sloganul: „Ei se fac ca ne platesc, noi ne facem ca muncim!“ Sacrificati fiind nu doar cei care platesc. Ci si cei care sint platiti.

Dar cum sint platiti in Romania salariatii harnici, priceputi si cinstiti? Fara indoiala ca sint platiti cu mult sub nivelul meritelor si competentei lor. Ei refuza sa inteleaga un lucru ce li se pare a fi cu capul in jos: de ce, oricit de mult si de bine ar munci, chiar si atunci cind fac performanta, se aleg cu o plata derizorie? Desi o explicatie exista. Daca la noi chiar si pretul muncii performante a ramas in coada Europei, cauza este ca societatea romaneasca nu-si permite sa plateasca mai bine munca. Fiindca, in ansamblu, nu-i capabila sa organizeze obtinerea unei eficiente superioare.

Societatea noastra sufera de viciul dezorganizarii. Cheia problemei? E dificil sa fie introduse salarii competitive in companiile nationale sau in societatile comerciale romanesti cu capital de stat, care nu sint in nici un fel de competitie. Mai departe, pina si multe companii private au ajuns sa dezavueze concurenta. Pentru ca, de-a lungul anilor, s-au convins ca pot cistiga mai bine si mai usor fortind intrarea in piata pe usile din dos. Noi am avut parte, ani in sir, de un surogat de concurenta: intrecerea socialista. Dar formalismul acestei false competitii, boala ce s-a cronicizat, nu a avut nici un fel de efect pozitiv asupra calitatii produselor si eficientei economice. Mai mult, munca nestimulata a produs pagube imense, ce n-au facut altceva decit sa traga economia inapoi. Cind, in decembrie ’89, intrecerea socialista a cazut, impreuna cu stilpii vechii societati, am sarit din lac in put: in economie n-au mai operat nici norme, nici obiective calitative si nici rigori financiare. Si nici nu s-a nascut un gind sanatos de trecere de la competitia-surogat la o competitie reala: sfinta concurenta.

Salariatii nu vor cistiga mai bine pina cind, in economia noastra, nu vor fi pornite si cistigate trei batalii: 1) pentru o expansiune semnificativa a productiei, cu deosebire in sectoarele cu deschidere spre pietele interne si externe; 2) pentru valori adaugate obtinute nu din cresteri cantitative, ci din surplusuri de competitivitate; 3) pentru profituri mari, rezultate din scaderea costurilor de productie si cresterea cifrelor de afaceri, nu din inflatie. Teluri imposibil de atins fara sa punem in prim-plan organizarea muncii si sistemul intereselor. Pina cind nu vom scapa de viciul dezorganizarii nu va fi posibil ca in Romania sa creasca pretul fortei de munca. Va creste numai costul vietii.