Un investitor strain priveste Romania din avion. Ce vede el? „Brazii, sonda de titei, munti inalti, iar printre ei Soarele maret s-arata“. Nu, asta era poezia cu „stema tarii“, pe vremea ailalta... Dar investitorul nu vede nimic fiindca nu se uita prin hublou, ci studiaza tabelul cu indicatori macroeconomici: crestere economica sustinuta - cu medii de 5% anual, inflatie pe sfert cat in 2000, deficit bugetar de patru ori mai mic decat acum patru ani, datorie publica infima - mai putin de o treime din limita prevazuta in Pactul de Stabilitate.
Si care dintre cifre il intereseaza oare cel mai mult? Niciuna. Singurul lucru care il preocupa este sa nu ramana fara bani. Asa ca, pana la urma, se uita nu la niste cifre, ci la niste litere: evaluarile agentiilor de rating. In spatele acestor evaluari stau insa tot niste cifre, iar dintre acestea, cea mai importanta este cifra care exprima raportul dintre rezerva valutara a tarii si balanta de plati externe. Raportul respectiv trebuie sa fie acoperitor, iar daca pe langa aceasta garantie mai exista si un girant - Fondul Monetar International - e cu atat mai bine.

Record

Romania se poate mandri in momentul de fata cu cea mai mare rezerva valutara din istoria postdecembrista, peste 13 miliarde de euro. Suma din vistieria Bancii Nationale, pusa alaturi de datoria angajata si garantata de stat (10,7 miliarde euro) ori chiar langa toata datoria externa (20,7 miliarde), arata un risc extrem de scazut. Intrand in profunzimea indicatorilor derivati, se constata ca rezerva valutara acopera cinci luni de importuri, cam tot atat cat inseamna datoria directa si garantata a statului in luni de export. Suficient pentru ca Fitch Ratings sa le spuna strainilor ca-si pot plasa banii la noi fara sa-i doara capul. Asta semnifica BBBminus - rating investitional.
Asadar, daca luam in considerare ratingul atribuit de Fitch si ne uitam de la distanta, prin oglinda indicatorilor macro, Romania nu mai este locul de unde vin stirile proaste. Ba dimpotriva, daca acesti indicatori i-au convins pe straini sa ne majoreze rezerva valutara de la 6,4 la 11 miliarde de euro in 2004, iar acum banii intrati au atras dupa ei alti bani - inca doua miliarde in 2005 -, inseamna ca am intrat intr-un cerc virtuos.
Bine, dar daca lucrurile stau asa de bine, de ce economistul-sef al bancii centrale declara nu de mult: „Cu cat reformele intarzie, cu atat mai greu este de sustinut politica monetara“? Numai asa, ca sa se afle in treaba?! Nu, afirmatia este insotita de argumente solide: „Politica monetara independenta a fiecarei tari este destinata sa «cumpere timp» pentru o serie de alte reforme. Doua dintre parghiile de reducere a inflatiei au fost apasate pana la fund anul trecut: politica de curs si politica fiscala. Alte instrumente care nu au ajutat la reducerea inflatiei au fost politica veniturilor (n.r. - salariala) si cea privind arieratele. Pe aceste doua segmente trebuie pedalat“.

Dopaj

Parca acum ceata incepe sa se mai risipeasca. Observam, pe de o parte, o cantitate importanta de crestere economica si cea mai mare rezerva valutara acumulata dupa ’89, dar, atunci cand vine randul unei discutii despre calitate, se vede cum inflatia nu se restrange ortodox, pe baza majorarii productivitatii, ci numai pe seama parghiilor monetar-fiscale. Adica, mai pe sleau, nu-i mare castig daca tabela cu indicatori evidentiaza o crestere economica mai mare decåt toate nivelurile din zona, iar in buzunarele oamenilor bate vantul, ca in timpul recesiunii. „Boom“-ul macro si teoretic s-a obtinut mutand banii dintr-un buzunar in altul. Atat pot face politicile monetar-fiscale: o permutare. Iar o convertire a inflatiei, somajului, salariilor si deficitelor bugetare in importuri, arierate, credite si reducerea dobanzilor nu inseamna un plus de performanta, ci este doar un mod mai sofisticat de a ne fura singuri caciula.
Reformulam deci. Politica monetara si fiscala au „cumparat timp“ pentru ca economia sa-si refaca structura si sa produca marfuri similare celor din import. Acest respiro a fost asigurat printr-o limitare nenaturala a consumului. Dar daca in prezent economia nu este cu mult diferita fata de cea de la mijlocul anilor ’90, ce face cand i se pune in fata nota de plata? Pretinde ca tot n-are ce sa ofere. De aici rezulta, logic, ca se poate vorbi mai degraba de un furt decat de o tranzactie in care principala tinta a fost cumpararea timpului.

La plesneala

Sa revenim insa la investitori. Sau, mai bine zis, la relatia rezerva valutara-rating vs economie reala-lipsa de restructurare. Pe de o parte, s-au semnalat intrari masive de bani din afara. Cifrele vorbesc de la sine. Dar, de cealalta parte, banii nu si-au gasit suficiente puncte de atractie in economia reala romaneasca, ci s-au inghesuit pana la refuz in zona bancara, pe Bursa sau pe piata imobiliara, creand repere false. V-ati intrebat vreodata de ce strainii se calca pe picioare cand e vorba de dat credite, dar fug ca dracul de tamaie atunci cand se pune problema investitiilor directe? Raspunsul este simplu. Pe partea unde exista „garantii“, unde riscul de incapacitate de plata e minim, totul e in regula. Dincolo insa, unde neplata datoriilor (arieratele) face legea, nu risca nimeni.
Fireste ca acest mod de a amesteca salariati ineficienti si companii bolnave cu firme sanatoase si lucratori competitivi ii sufoca pe cei din urma sub povara monetar-fiscala. Pe baza acestei selectii adverse, cel harnic si priceput, in loc sa fie recompensat, este obligat sa imparta painea pe jumatate si cu acela care cere salariul mic si sigur din sondaj. Si atunci, ce fac cei care se ambitioneaza sa manance o paine intreaga si sigura? Se duc s-o castige in strainatate, lasand pe umerii a din ce in ce mai putini oameni harnici si priceputi greutatea taxelor si impozitelor.

Citeste si:

Alergare pe loc

OK, dar speranta moare ultima. Am ajuns in 2005. S-a schimbat guvernul.S-a trecut de la centru-stanga la centru-dreapta. Ce se intampla? Se privatizeaza? Se restructureaza? Se administreaza mai bine economia? E greu de spus dupa sase luni. Ceea ce nu se poate omite insa este ca Banca Nationala si Ministerul Finantelor au trecut iarasi pe secventa de salvare de la dezastru. Fie ca este vorba de taxe si accize sau numai de norme bancare restrictive, stabilizarea se realizeaza nu prin identificarea punctuala a problemelor, prin repararea sau inlocuirea circuitelor stricate, ci prin instituirea unor cote de consum pentru toti, buni sau rai, un echivalent al cartelelor din trecut, care sa conduca, pe ansamblu, la reducerea pierderilor.

Timpii intermediari

Din tot ce-am spus pana acum ajungem la concluzia ca guvernatorul Isarescu avea dreptate cand afirma ca „putem sa facem inca cinci macrostabilizari in Romania, dar fara o reforma adevarata la nivelul intreprinderilor, toate acestea nu sunt decat batalii castigate temporar“. Tot el preciza, referindu-se de aceasta data la un context mai larg, ca „scamatoriile nu au cum sa aiba efectul scontat, o relaxare monetara in speranta stimularii cresterii economice si a reducerii somajului este imediat sanctionata de piata prin deprecierea monedei autohtone si inflatie“.
Cu alte cuvinte, parghiile monetar-fiscale si-au atins limitele. Nicaieri in lume forma nu poate tine loc de fond, mai precis de fundamente. Asta pentru ca, daca in urma cu doi ani planuiam sa ajungem la o inflatie de 6% in 2005, una de 4% in 2006 si la 3% in 2007, s-a vazut ca garantiile (rezervele valutare) si girantii (FMI) n-au cum sa tina loc de preturi liberalizate la utilitati sau de castiguri de productivitate superioare cresterilor de salarii. Si, din nefericire, pana la urma am fost nevoiti sa „indexam“ foaia de parcurs a inflatiei: 7,5% - 2005, 6,5% - 2006, probabil 4-4,5% in 2007... o inflatie compatibila cu a Uniunii Europene – 2-3% - urmand sa fie atinsa cu un an mai tarziu decat ne propuseseram. Iar dupa recordul de 5,6 luni de importuri acoperite de rezerva valutara in ianuarie 2005 am tot dat inapoi, la 5,3 luni in martie, 5,2 in aprilie, pana la 5 in luna mai. De aici se observa ca, in ciuda majorarii substantiale a rezervei valutare, importurile cresc mai repede, invers decat isi doreste banca centrala.

Performante de uz intern

Exista suficiente argumente pentru a dovedi ca parghiile monetar-fiscale sunt simple paliative, fiindca, din cat se vede, „traficul de bunastare“ din 2004 ne-a facut sa pierdem (inca) un an in batalia cu inflatia din viitor. Mai are rost sa ne intrebam de ce suntem in valul doi de aderare ori, mai rau, de ce comisarul pentru concurenta zice ca Bulgaria e pregatita, iar Romania nu?!
Ce decizie va lua deci un investitor care, dupa ce a survolat Romania, a parut oarecum convins sa paseasca pe sol? Ca, da, e o destinatie ideala, dar numai daca-i va ramane vreun rest de la investitia din Slovacia. Sau, isi va spune, poate ca-i mai bine sa nu investeasca, ci sa dea bani cu imprumut, ca sa se poata cumpara cu ei marfuri pe care le produce industria din tara sa.
Cert este ca, intr-un asemenea context, baza extrem de fragila pe care evolueaza economia romaneasca va face ca problema carpelii echilibrului macroeconomic cu bani extrasi din nivelul de trai sa nu-si gaseasca solutia intr-un viitor prea apropiat. Iar in lipsa investitorilor de top care, prin expansiunea cifrelor de afaceri si a fluxurilor financiare, sa schimbe radical realitatea, se va pune semnul egal intre deficitul de competitivitate si emigratie.
E limpede. Avem o rezerva valutara mare si acoperitoare pentru o datorie mica, dar investitorii straini care nu vin si muncitorii romani care pleaca reactioneaza cam la fel: OK, sa fie la voi acolo!