Un restaurant pe saptamana: La pranz in Piata Victoriei (o cronica subiectiva)

Daca un strain care nu a fost niciodata in Romania ar vrea sa cunoasca si sa inteleaga (in 30 de minute, sa zicem) Bucurestiul si « realitatea romaneasca », la modul general, eu l-as duce acolo. Cred ca ar pleca profund edificat.

Aceea e una dintre zonele din capitala (si din toata tara, fara indoiala) cu cea mai mare concentrare de firme importante – si de oameni cu salarii mari si foarte mari, pe cale de consecinta. Adica multe mii de guri infometate la pranz, ca sa nu-i mai punem la socoteala si pe cei (multi, si ei) care sunt in trecere pe acolo, mai tot timpul zilei. Am vrut mereu sa stiu cine si cum s-a gandit sa ii hraneasca.

Primul a fost arabul de la Spring Time. Apoi au venit si altii, destul de timid, insa Mc. Donald’s a facut o afacere buna cand s-a hotarat sa se instaleze acolo. Cei de la Elements s-au gandit si ei ca dau lovitura daca deschid un restaurant cu multe fite, cu chelneri sclifositi, cu mancare cu 20% mai buna decat la vecini si cu preturi cu 80% mai mari.

Altii au plusat si au deschis unul si mai si, la etajul 13 al unui turn de birouri, cu preturi ametitoare si ele (am auzit doar, ca nu am ajuns la ei, oricat am incercat). I-au spus Grandeur, ca sa fie clar. Un turc a deschis un mic restaurant, de care se ocupa personal, asa cum sta bine unui turc. Doamna Maria incearca si ea sa castige market share cu « Fresh food – probabil cea mai buna mancare la cel mai mic pret », iar un vizionar a deschis un take-away cu mancare romaneasca.

Ba chiar si un fast-food in furgoneta s-a aciuit pe acolo si am vazut ca nu duce lipsa de clienti.

Printre ultimii intrati e Self – Restaurant & Grill, adica un fast-food in cel mai pur stil occidental. Mi s-a spus ca e al lui Nelu Iordache, cel care are Blue Air, Romstrade si tot felul de alte afaceri despre care ziarele scriu intruna. A intrat in forta, asa cum e el obisnuit sa faca afacerile.

In urma cu cativa ani, Elements era plin. Catre Idomemos (restaurantul turcului) se indreptau corporatistii valuri-valuri la pranz, mai ales ca era o atmosfera de cantina studenteasca ce le facea placere si le trezea nostalgii multora dintre ei. De cand a intrat Self-ul, insa, multe lucruri s-au schimbat in zona. Cred ca Elements-ul ar fi murit oricum, si fara concurenta de fast-food, desi ei se pozitionau complet diferit. Grandeur sunt in « renovare » pe termen nedefinit si gurile rele spun ca vor mai iesi vreodata din ea.

Self-ul a fost gandit ca o afacere de anvergura, de catre niste oameni care stiu cum se fac banii, fara indoiala. Au facut exact ce trebuie, cum trebuie si unde trebuie. Un fast-food cu autoservire, in care te plimbi cu tava printre munti de mancare, ce te fac sa te simti, pentru 25 de minute, la cateva mii de Km. de Bucuresti.

Mancarea e si ea identica cu cea pe care o gasesti in astfel de « cantine » in tarile in care iti inchipui ca esti; adica fatoasa, insa fara niciun gust, facuta industrial. Insa o dai gata daca ti-e foame, pentru ca te astepti sa fie astfel, nu e nicio surpriza aici. Mai ales ca si preturile sunt considerate corecte: cu 30 – 40 de lei ai un meniu complet. Totul dureaza mai putin de 30 de minute, te intalnesti cu zeci de cunoscuti, mai schimbi o vorba, tragi putin cu ochiul sau cu urechea…

La turc, numarul clientilor a scazut simtitor, multi s-au mutat dincolo, desi aici mancarea e ceva mai buna. E mai « hand-made » si unele feluri turcesti, pe care nu le gasesti in multe alte locuri, sunt chiar deosebite si destul de gustoase. Insa atmosfera de mica bodega de provincie, cu soba de teracota si perdelute la feresti nu mai prinde atat de mult la corporatisti. Si preturile sunt ceva mai mari decat la Self; o masa intreaga te poate duce pe la 50 – 60 de lei.

La Spring Time nu am vazut nici urma de corporatist. Nici nu e de mirare, locul arata cam sinistru, miroase urat, nu prea-ti vine sa stai acolo daca nu esti obligat s-o faci. Nu stiu cum mai e mancarea la ei, nu am mai fost de ani de zile, insa nici nu cred ca mai conteaza prea mult.

La take-away-ul Good Food (asa am dedus eu ca se numeste) se pare ca se duc angajatii cu mai putina dare de mana, de vreme ce stau tot timpul la coada cate zece, cate douazeci, ca sa-si ia in cutiuta un pranz cu doua feluri cu mai putin de 20 de lei.

Imi pare rau ca nu am ajuns si la restaurantele de pe « latura » cealalta, pe Titulescu, pentru a-mi face o imagine si mai completa. Oricum, bucata aceasta de Bucuresti, cu toate contrastele ei, e o replica in miniatura a intregii capitale si, de ce nu, a intregii Romanii. Daca nu se va intampla ceva iesit din comun, pe termen mediu si lung va disparea cine trebuie sa dispara si va ramane cine face ceea ce e de asteptat de la el sa faca, spre bucuria corporatistilor din zona.