Noi contra noi

Un proverb chinezesc spune ca o generatie planteaza copacii si cele ce-i urmeaza se bucura de umbra lor.

Dupa cum se comporta generatia careia ii apartin si, mai trist, cea care se pregateste sa preia stafeta, generatie pe care o observ parcand cu nonsalanta pe spatiile destinate celor cu handicap (fizic) din parcarile mall-urilor unde mai tot romanul isi etaleaza bolizii justificatori de grafice de crestere economica, lupii tineri ce isi doresc cu orice pret sa exploateze oportunitatile imobiliare incalcand, cu sprijinul ne-dezinteresat al inspectorilor din varii birouri, drepturile concetatenilor lor la normalitate, inclin sa cred ca multi dintre copiii nostri vor fi nevoiti sa caute locurile umbroase ale Occidentului, in care, cu toata globalizarea egoismului, inca “se mai planteaza copaci”.

Dupa cam prea mult timp, se pare, petrecut vara asta in tari cu traditie intr-ale respectului fata de comunitate si legi, am aterizat la Otopeni chiar in ziua in care se inaugura pasajul din Baneasa. Cu festivismul ce-mi amintea de vizitele de lucru ale Tovarasului! Astazi, pe o ploaie torentiala am alunecat, usor terorizata de iminenta radarelor (la asta se reduce legea circulatiei in spatiul formelor fara fond) pe un asfalt ce se imbiba vartos cu apa, precum sugativele tineretii mele. Am avut viziunea gropilor ce nu vor intarzia sa apara dupa primul inghet, pe inca o magistrala a incompetentei alimentata de lipsa de vointa a edililor nostri in introducerea garantiilor de executie pentru Marea Asfaltare, ce are aceeasi varsta cu tranzitia noastra originala spre civilizatie.

Fiind duminica, am indraznit o incursiune pe strada Jiului, unde utilajele dormitau inca, obosite de marea realizare a unui lac, marginit de borduri imberbe de ciment, inlocuite, a nu stiu cata oara, pentru linistea baltilor noastre, de marii strategi ai ambuteiajelor metropolitane, borduri ce nu vor prinde patru ani de mandat ai administratiei locale, ce vom merge sa o votam, din nou, cu un incorijibil optimism civic.

La intrarea pe strada unde incerc sa supravietuiesc european, un jeep imens, numai bun de ecranat vizibilitatea (invizibil, de altfel, pentru agentii ce ne pandesc vitezele), se lafaia pe trecerea de pietoni. Mai incolo, cu luminile de avarie aprinse, un alt bolid bloca ultima banda ramasa, in dreptul liniei continue, in timp ce soferul isi alimenta rezerva de tigari ce creaza insomnii mai marilor din Santate. Sa nu doarma nici ei, ca noi oricum nu reusim, isterizati de poluarile sonore ale nuntilor pe banda rulanta organizate in locuri in care Fiscul are interdictie de acces.

Avem legi europene, traduse cu sarg in perioada pre-aderarii si votate la gramada, de ochii lumii, de parlamentari grabiti sa plece la vreo taiere de panglica. Insa, vorba lui Cicero: ”multe legi, putina justitie”.

Daca ai ceva de comentat, ti se raspunde cu referire la politic, asa cum au facut-o taximetristii pietei negre de la Otopeni cand am incercat sa-i apostrofez ca fac piraterie: “Acum s-a schimbat puterea si ne-am luat dreptul inapoi!” Dreptul de a-i usura pe cautatorii de chilipiruri de sume duble fata de cele practicate de firmele autorizate sa faca taximetrie la poarta aeriana a Bucurestiului.

Citeste si:

De ce, dupa atatia ani de deschidere spre cultura occidentala, dupa ce avem acces la informatie si mod de viata civilizat, continuam sa ne balacim in zoaie? De ce ne multumim cu putin? De ce ne incapatanam sa reducem totul la “eu, acum”?

Voltaire spune, la un moment dat, ca nici un fulg de zapada dintr-o avalansa nu se simte responsabil pentru distrugerile pe care le produce masa critica careia ii apartine. Constiinta noastra ce ne spune?

Chiar suntem un popor de egoisti care sa incapataneaza sa supravietuiasca punctual? Chiar vrem sa distrugem tot ceea ce am avea datoria sa trasmitem mai departe copiilor nostri, in numele unui egoism cosmetizat in supravietuire?

Chiar ne dorim sa ne reintoarcem la izolarea dinainte de ‘89, de data asta datorita faptului ca strada se transforma intr-o jungla populata de creaturi iresponsabile?

Noi, prin ceea ce intreprindem, prin modul in care participam, reactionam, in limitele si cu sprijinul legii, prin ceea ce investim in spatiul pe care il populam, participam la progresul si schimbarea in bine a natiunii careia ii apartinem, dupa cum, la fel de adevarat este ca, egoismul nostru si viciile pe care le perpetuam contribuie la decaderea si desertificarea aceluiasi spatiu. Suna a mesaj de catedra, dar este atat de simplu:

“Everyone thinks of changing the world, but no one thinks of changing himself.” (Lev Tolstoi)


Comenteaza articolul

Opinia cititorilor nostri este importanta pentru noi, Wall-Street incurajand publicarea comentariilor voastre. Pe site urmeaza sa isi gaseasca locul numai comentariile pertinente, on-topic, prezentate intr-un limbaj civilizat, fara atacuri la persoane / institutii. Ne rezervam dreptul de a elimina orice comentariu care nu corespunde acestor principii, precum si de a restrictiona accesul la comentarii utilizatorilor care comit abuzuri grave sau repetate.