Se vorbeste tot mai mult in companiile mari si chiar in cele mai mici despre responsabilitate sociala, despre participare la viata comunitatii, de alocare a unei cote din profit pentru solutionarea unor probleme cu caracter general sau punctual pentru care bugetul public nu poate aloca bani sau pentru care nu exista programe (de cele mai multe ori, din cauza ca nu genereaza castiguri colaterale personalizate).
Am avut, recent, cateva experiente personale care mi-au clarificat cauzele care genereaza franele in procesele de educare a spiritului comunitar in Romania. Am vazut cu totii imaginile descurajatoare din campaniile de ajutorare ale sinistratilor, cand toti doreau sa obtina ceva, fara sa-si manifeste intentia de a pune sanatos umarul in sprijinul semenului mai putin daruit cu putere. Am vazut camioane descarcate de cei ce aduceau ajutoare, in timp ce unii smecheri se chinuiau sa fure sacii de nisip din barajele construite de autoritati. Am citit cu stupoare povesti despre furtul din cutia milei din biserici sau despre disparitia unor obiecte de cult. Acum cateva zile, un staret cu mare dragoste de oameni, mi-a povestit cum, zacusca facuta de mama sa, a fost furata intr-o noapte de muncitorii din satul de alaturi, platiti cu putinul adunat de la pelerinii veniti de departe pentru a se inchina icoanei din manastire.
Ieri, cand incercam sa cooptam o doamna doctor pentru programul din spitalele de copii “Povestile frumoase alunga durerea”, initiat de fundatia Noi Citim, impreuna cu voluntarii de la Leo (incercam sa-i invatam pe parinti cum sa ii ajute pe copiii chinuiti de purtarea indelungata a aparatelor gipsate prin citirea de povesti), aceasta ne-a raspuns, apatic, ca nu este interesata sa participe.
Suntem un popor bolnav de egoism, ce descoperim valentele vietii in comunitate doar atunci cand nevoia sau boala (ce o percepem intr-un spatiu caruia nu credem ca o sa-i apartinem vreodata) ne pune in situatia de a cere ajutor. Avem dezbateri si mese rotunde cu VIP-uri filmate pentru cresterea ratingului, dar ne lipseste empatia profunda pe care Biblia o defineste intr-un limbaj accesibil tuturor celor ce vor sa FIE.
In fiecare zi, pe masa mea poposesc cereri de ajutor, de cele mai multe ori nefondate. Este normal, intr-o societate definita de variabila “asistenta cu orice pret”.
Este tot mai greu sa separ nevoile reale de cele strigate cu inconstienta alimentata de mesajele populiste ale campaniilor electorale: (“am nevoie de bani pentru nunta, am nevoie de bani de frigider, suntem o fundatie ce intentioneaza sa organizeze o dezbatere pe tema copiilor defavorizati…”). Imi este tot mai greu sa nu ma revolt abrupt atunci cand calculez veniturile realizate de stat din taxele aplicate donatiilor.
Un copil din Bistrita, Andrei, are nevoie de o operatie, deoarece un medic i-a facut o injectie ce i-a afectat capacitatile locomotorii. Operatia se poate face in SUA, cu 100% sanse de vindecare. Colegii lui au strans 2.000$; operatia costa 120.000$. Dosarul, aprobat de casa de sanatate din Bistrita, zace prin sertarele ministerului. De 4 luni de zile, incerc sa aplic metodele americane de strangere de fonduri, fara nici un rezultat. Daca Andrei nu ajunge in SUA pana la sfarsitul lui octombrie, pierde programarea si va continua toata viata sa mearga cu un cadru metalic greu si umilitor, intrebandu-se cui i-a gresit cand s-a nascut in Romania. Pe Andrei il voi ajuta probabil eu, dar cati asemeni lui Andrei vor plati, fara de vina, nasterea in spatiul paradoxurilor numit Romania?
De cate ori nevoia bate la poarta voastra, deschideti-i usa pentru ca, daca nu o faceti, intr-o zi, la randul vostru, veti bate la usi inchise.
