In fiecare an, in octombrie, am ales, de ceva vreme, sa plec pentru cateva zile, pentru a prinde din urma vara ce se indeparteaza la fel de parsiv, precum o face tineretea si puterea noastra de a schimba lucrurile ce ne inconjoara. Este ceea ce, uzual, am numi o reincarcare de baterii inainte de intrarea in vria sfarsitului de an.
Am lasat in urma un oras cu pomii desfrunziti si soare pe sponci pentru dimineti insorite in care, dupa trezirea din somn, ai sentimentul ca poti muta muntii din loc. De cativa ani, plec in acelasi loc, fara hoteluri de patru stele sau mai multe, fara mall-uri in care individului i se cultiva un apetit artificial pentru achizitii inutile, fara spectaculosul peisaj al ordinii generatoare de inregimentari umilitoare. Ma refer aici la sirurile de sezlonguri aliniate pe doua-trei randuri, pana in marginea marii, ce anihileaza orice urma de intimitate. Natura din acele locuri este schilodita de onomatopeele ce insotesc, de regula, starile bahice ale celor pentru care vacanta trebuie sa fie, neaparat, o succesiune de incalcari ale regulilor de acasa. De fapt, pentru acei cautatori de distractie in locatiile “all inclusive” cu discounturi de volum, vacanta devine doar prelungirea bruiajului din “paradisurile verzi” de acasa, unde fereastra dormitorului da in baia vecinului.
Cativa prieteni, pe care i-am drogat cu povesti despre “paradisul de dupa colt”, m-au urmat in experienta despre care va povestesc, iar la aterizarea in spatiul atat de iubit de mine, au soptit bulversati: ”nu inteleg de ce ne-a adus aici...“.
Este un loc cum foarte putine mai sunt pe lume. Engleza este o limba la care nu ti se raspunde decat printr-un zambet condescendent. Plajele sunt asa cum le-a creat Marele Peisagist, restaurantele n-au nimic din stralucirea celor ce imbie turistii in statiunile ce au devenit un “must see” pe listele celor ce trebuie sa-si etaleze salturile spectaculoase de la “someone” la VIP, in tara noastra plina de contraste fara logica. Atentie, insa: sunt mult mai scumpe decat pe Coasta de Azur!
Cum se numeste acest colt de rai, de care m-am indragostit, asa cum doar fetele de liceu se indragostesc? Guadeloupe. Soarele rasare la 6 dimineata si apune la 6 seara. Recifele de corali tin valurile departe de mal si, la prima ora, poti pleca departe, in larg, alaturi eventual de un pensionar curios al adancurilor. Mancarea este un regal pentru papilele gustative: Acras, Bebele, Colombo de pui sau ied, Ouassous, Lambi si languste gigantice. Pregatite in sosuri creole, aromate si iuti. Timpul curge lent, intre doua ploi torentiale scurte, cat sa bei un Tea-punch din rom agricol.
Sufriere, vulcanul insulei, aduna anual 14 m.c. de apa pe m.p. Drumul pana la crater este
o experienta necesara pentru a-ti demonstra ca imposilul nu exista. Linistea serii are substanta si te indeamna permanent la cautari de sine. Romul agricole vieu, facut dupa retete de acum o suta de ani, n-are nimic din duritatea romului cubanez facut din melasa, iar savoarea lui dupa un ”colomo de cabris“ face sa paleasca orice cognac.
Merita sa incercati, aceia dintre voi care inca mai iubiti SIMPLITATEA profunda.
