Sunt plecata de ceva vreme din tara si, asa precum in povestile de dragoste ale tineretii ramane in memorie doar lumina si virtuala fericire (traita cu incapatanarea cautatorului de comori), tot asa, si din incrancenarea dezbaterilor sterile, seara de seara, in fata micului ecran, a ramas doar o acuta dorinta de a intelege si de a ierta, pentru a putea iubi din nou, ceea ce - vreau nu vreau - inseamna acasa.
Sunt in Corsica, o insula cu oameni aspri si incapatanati, (precum suntem si noi, romanii), cu confortul minimal impus de autoritati pentru a pastra singura rezerva de trai pentru maine, turismul. Aici nu se mai construieste nici un hotel, decat pe locul altuia, mai vechi, nu se taie copaci pentru a face case, casele nu au mai mult de doua etaje, nu exista autostrazi si nici turism de masa. Nu sunt discoteci, sau, Doamne fereste, cluburi de tipul celor la moda la noi, frecventate de VIP-uri cool. Drumurile din varf de munte imi aduc aminte de drumurile de acasa, surpate pe alocuri, cu asfaltul carpit, si, cu toate acestea, semnalizate corespunzator. Sunt si aici case parasite, fara ferestre, cu gradini ce amintesc de cele transilvane dupa exodul sasilor spre tara fagaduintei in timpurile dictaturii. Sate mici, cu cateva case, la fel ca cele de pe drumul care duce de la Brasov catre Targu Mures. Sate cu batrani care te privesc curios din poarta caselor. E aproape la fel ca acasa.
Si, totusi… aici am un sentiment de siguranta, singuratatea micilor asezari nu ma intristeaza, ma pot vedea intr-un astfel de loc peste 20 de ani. De ce? Incep sa inteleg, abia atunci cand trec prin fata primariei. Toate primariile Frantei (Hotel de ville) arata cam la fel: curate, ordonate, modernizate, cu ronduri de flori in fata, permanent proaspete. In fiecare sat exista o ambulanta super utilata si masina de pompieri (voluntari). Institutia postei si cea a jandarmeriei sunt insemnele stabilitatii; la fel, peste tot. Steagul Frantei, nedecolorat, flutura ca un far. Carciumile unde, dupa amiaza, localnicii, laolalta cu turistii, dormiteaza in fata unui “roze du pais”, au flori viu colorate, oriunde privesti. Chiar daca scaunele sunt de plastic si mesele nu stau comod pe cele patru picioare, nu te simti deranjat deoarece, proprietareasa te trateaza ca pe o ruda venita de departe, este interesata de povestile din tara ta, farfuriile, tacamurile si paharele stralucesc, iar toaleta are confortul celei de la un restaurant de 4 stele, de la noi.
Fiecare carciuma are un meniu diferit (nici vorba de friptura sleita, cu cartofii prajiti ieri), de la purcel de lapte umplut cu stafide, costite de miel, sote de burta de vaca, mistret sau caprioara, la pret de pizza. Bacsisul este inclus in pretul platit pe nota fiscala. Lumea vorbeste incet. Mesele sunt mari, gazduind - alaturi de bunici - nepotii, copiii, prietenii de-o viata. Oamenii sunt imbracati simplu, dar cu gust. Nu vezi barbati soiosi, in trening fara tricou, tarsaindu-si papucii de plastic sub burti dezgolite agresiv, transpirand abundent dupa ingurgitarea excesiva de alcool produs chimic.
Aici se bea vinul casei, in carafe mici, cu masura gandului la ziua de maine. Corsicanii au, si ei, mainile batatorite de munca fizica, muntele nu este prea darnic. Pe sosea, ai - si aici - probleme de prioritate la patrupedele purtatoare de lapte. Localnicii au, in schimb, o demnitate pe care le-o da constiinta ca, multe generatii inaintea lor, au construit o lume pe care ei sunt obligati sa o respecte si sa o transmita mai departe, mai buna. Viata curge, mai usor sau mai greu, dupa norocul fiecaruia. Dar oamenii nu sunt panicati, nu pentru ca ar fi, neaparat, mai bogati decat cei de la noi.
Francezii au norocul sa traiasca intr-o tara care are institutii solide, rodate de-a lungul a sute de ani. Pe aici, oamenii sunt atat de mandri de vinul lor, de sunca afumata facuta in casa, de branza aspra de capra - supravietuitoare la normele europene – incat, in fiecare mall exista un raion intitulat: “Produsele noastre” unde gasesti bunatati de pe vremea bunicii. Institutiile franceze au fost create de oameni, in procesele de adaptare la nevoile cotidiene. Nu s-a intamplat ca la noi, unde am importat institutii care nu erau ale noastre, intr-o dorinta de modernizare pentru care nimeni nu a pregatit oamenii. Continuam si astazi, in numele integrarii, sa inghesuim in aceste institutii de import oamenii cel mai putin pregatiti sa le faca sa functioneze. Solutia? Implicarea, cu generozitate, a tuturor celor carora ne pasa, in modernizarea naturala a microsistemelor, in care putem sa fim agenti de schimbare, criticandu-ne propriile noastre esecuri inainte de a-i judeca pe actorii egoisti cu care ne drogam in fiecare seara la talk show-urile politice.
Cartea saptamanii: “Gheata” de Vladimir Sorokin, Editura “Curtea Veche”.
De ce? “…dar, la urma urmei, ce este o casa omeneasca? un spatiu organic, inspaimantator. Dorinta, materializata in piatra, fier si sticla, de a te ascunde de Cosmos. Un sicriu. In care omul este desertat din uterul matern”.
Ca sa nu fie asa, depinde doar de fiecare dintre noi…
