Mi s-a intamplat in cateva ocazii sa-mi vina in minte cuvintele lui George Bernard Shaw, care spunea ca „singura problema cu comunicarea e senzatia iluzorie ca ea ar avea loc”. Din pacate, asa e, sunt si momente cand ea, comunicarea, se incapataneaza pur si simplu sa nu se intample. Altele cand totul merge ca pe roate.
Intrebarea „de ce?” mi-a sunat obsesiv in minte, de-a lungul inevitabilelor nereusite sau micilor succese si de-a latul anilor de cand ma uit foarte atent la oameni si la singura modalitate prin care poti ajunge la ei: comunicarea.
Cu „de ce”-ul de mana, psihologia la brat si ochii larg deschisi, mi-am facut propriul clasament al catorva idei legate de comunicare, care nu sunt nici pe departe revolutionare, ci sunt pur si simplu de bun simt. De fapt, cred ca asta e, sau ar trebui sa fie conditia sine qua non a comunicarii: bunul simt.
In primele zile ca proaspat-angajata, am primit cateva mesaje cu titlul „FYI”. Mi-am dat repede seama ca trebuie sa fie niste initiale ale unor cuvinte in engleza. Si cam aici s-a terminat perspicacitatea mea si a inceput jocul presupozitiilor: m-am gandit ca „F”poate veni de la acel cuvant excesiv utilizat, de obicei acoperit cu bipuri, „Y”de la „your”, insa odata cu „I” am ajuns in impas. Nelamurirea crestea, mai ales ca eram in relatii foarte bune cu persoanele de la care primeam mesajele, nu intelegeam de unde pana unde... Toate confuziile s-au raspandit, cand dupa al 3-lea mail „FYI”, deja usor impacientata, am intrebat si misterul a fost risipit. Mister care, dealtfel, putea fi foarte usor evitat cu un echivalent romanesc.
Am primit acum ceva timp un mail care suna asa:”Stimata doamna, Va rog sa comunicati in companie ca plata a fost efectuata. Cu respect, Nume X Prenume Y”. Pentru mine, a ramas exemplul perfect de „asa nu”.
Daca n-as fi stat cateva secunde sa fac reconstituirea faptelor din perioada aceea, n-as fi avut prea multe sanse sa-mi dau seama despre ce plata era vorba, pentru ce si de la cine. Apoi, imi vine greu sa inteleg cum cineva poate sa te stimeze daca nu te cunoaste. Si cum iti dai seama ca nu e o greseala si ca mesajul iti e destinat tie, daca in adresare nu e inclus si numele tau? „Comunicarea in companie” m-a dat gata, iar mai impersonal decat formularea „a fost facuta” (de cine, cum, cand? etc) nu se poate. Dar lovitura de gratie a fost incheierea „cu respect”, care, desi e flatanta, imi aminteste fara sa vreau de propozitiile triste scrise pe coroanele mortuare, iar succesiunea nume-prenume ma duce cu gandul la niste vremuri antipatice, in care niste tovarasi zelosi strigau prezenta dupa un registru.
Stiu ca rigorile existente legate de structura unui mail au consacrat niste formule de introducere si incheiere, insa folosirea lor in exces si fara nici o variatie duce la o limba de lemn (masiv, chiar!) din a carei platitudine cu greu mai poti extrage vreun inteles. Cred ca putem, cu un minim efort, sa coloram putin limbajul pe care il folosim, in asa fel incat comunicarea sa fie vie, sa aiba loc intre oameni, nu intre monitoare care redau un numar finit de combinatii dintre cateva formule recomandate de cartile de specialitate.
Nu cred in retete si ma amuza teribil sabloanele care promit sa actioneze ca panaceu universal, insa cand vine vorba de comunicare, cred cu tarie in cateva idei, toate subsumate principiului bunului simt.
Sunt sigura ca toti stim asta, numai ca nu ne amintim suficient de des: putem uita aproape orice, insa nu uitam felul in care cineva ne-a facut sa ne simtim la un moment dat. Si e firesc sa fim mai receptivi la dorintele sau solicitarile celor care ne-au facut sa ne simtim bine. Cuvantul „bine” se traduce diferit in vocabularul subiectiv al fiecaruia, insa esential e sa ne fi simtit apreciati, valorizati, intr-un cuvant: importanti.
Imi vine greu sa cred ca daca as trata pe cineva cu indiferenta sau lipsa de tact, imi va raspunde la un moment dat pozitiv la vreo rugaminte. Evident, pot exista exceptii, insa ele tin mai degraba de patologie, iar subiectul in discutie e altul.
Cred foarte tare in intelegerea intuitiva a subiectivitatii celuilalt, adica in empatie. Si sunt convinsa ca ne e la indemana, totul e sa ne punem problema sa-l tratam pe cel din fata noastra asa cum i-ar placea sa fie tratat. Sau, in lipsa de informatii, asa cum credem ca i-ar placea sa fie tratat.
Cred ca atunci cand vorbim sau scriem urmarim ca cei carora ne adresam sa reactioneze cumva. Reactia poate sa insemne un gand sau o actiune, insa e clar ca ne dorim sa generam ceva, sa se intample ceva.
Cred ca sansele ca ceilalti sa reactioneze scad dramatic in momentul in care cel care are de transmis un mesaj uita ca e un om care le comunica ceva altor oameni.
Ultimele cateva cuvinte suna a o imensa banalitate, insa e chiar genul acela de banalitate pe care majoritatea il uitam relativ des.
Traim niste vremuri in care suntem presati sa fim functionali. Atat de presati, incat uitam sa ne mai punem si pe noi in ecuatia de comunicare.
Lucrurile devin din ce in ce mai simple, minimale, functionale, pana ajung sa nu transmita mai nimic. Asa au aparut non-comunicarile: mesajele sms din 3 litere, mailurile fara corp, doar cu titluri care contin verbe la imperativ, cateva cifre, eventual si niste litere ratacite.
Or, ma indoiesc ca putem fi functionali daca nu continuam sa ramanem si umani si sa transmitem emotie. Singura reactie pe care genul asta de pseudo-comunicari o poate stoarce de la mine e una de confuzie urmata de indiferenta. Daca cel care vrea sa-mi transmita ceva si vrea sa ma determine sa actionez intr-un fel nu binevoieste sa se implice deloc si sa imi impartaseasca putin din el – o emotie, un gand, ceva personal, atunci de ce eu, ca receptor, m-as osteni sa fac ceva, sa am vreo reactie?
In fond, comunicarea e un fel de schimb, iar daca vreau ca cel care ma asculta sau ma citeste sa faca ceva, adica sa-mi dea putin din timpul lui si din el, trebuie sa-i dau si eu ceva din mine. Altfel, nimic faci, nimic gasesti. E posibil, totusi, ca eu sa am o parere prea transanta asupra subiectului.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand primesc un mesaj in care il pot „citi” putin printre randuri pe cel care mi-a scris, ma simt bine. Mi se pare reconfortant sa poti decoda entuziasmul sau nervozitatea, bucuria, sau dimpotriva, iritarea, intr-un mesaj. Intr-un cuvant, Emotia, care, chiar si atunci cand nu e pozitiva, e mult mai buna decat un ecran alb, adica nimic. Si la fel cum zambetul e singura expresie faciala care se „aude” la telefon, si emotia se citeste: din cuvinte sau dintre randuri.
De exemplu, dintre mesajele pe care le primesc, imi plac cele care incep cu „Draga Gabi, ...” sau, in cazul celor care nu ma cunosc „Doamna Tokacs, ...”. „Buna dimineata” mi se pare o formula de inceput potrivita, daca, bineinteles, e dimineata atunci cand mesajul e scris. „Buna ziua, ...” nu-mi place, nu-mi suna bine, dar e o optiune personala. Si ar mai fi multe alte variante pentru inceputuri: „Salut!”, „Salutare!”, „Ciao!”, „Buna!”, si cate si mai cate... sau pur si simplu inceputul ex abrupto, in care, fara alte introduceri, scrii ce ai de scris.
Cat despre continut, cred ca indiferent de ce avem de spus si cat de concis am vrea s-o spunem, putem oricand sa alegem sa punem si o faramita din noi in mesaj, fie sub forma unei formule de incheiere personale, fie sub forma unui joc de cuvinte sau a unei formulari cu umor. Iar incheieri, in functie de context si de relatia cu adresantul, sunt nenumarate!
Singura conditie ca sa gasim formularile personale e sa ne propunem sa le cautam. Si, pe masura ce le cautam, sa ne gandim ca ele ne exprima si prin ele ajungem sau nu la ceilalti. Ceilalti care, atunci cand e vorba de comunicare, au de cele mai multe ori asteptari destul de asemanatoare cu ale noastre.
Domnul Andrei Plesu a spus la un moment dat ca „exista o gratie in faptul de a te adresa celuilalt, in care celalalt e foarte important”. Atat de important, incat nu ai voie sa-l agresezi, sa-l chinui, sa-l adormi, sa-l faci sa devina isteric, sa se simta prost sau sa-l plictisesti. Sper ca am reusit sa nu fac vreuna dintre acestea si ne doresc tuturor comunicari inspirate, reusite si placute!
Gabriela Tokacs este unul dintre cei doi invitati ai dezbaterii Live Text cu specialistii Erudio, joi, 30 iulie, intre orele 13-15.
Adreseaza o intrebare pe tema: E criza. Comunicam sau ne scufundam
Intrebarea „de ce?” mi-a sunat obsesiv in minte, de-a lungul inevitabilelor nereusite sau micilor succese si de-a latul anilor de cand ma uit foarte atent la oameni si la singura modalitate prin care poti ajunge la ei: comunicarea.
Cu „de ce”-ul de mana, psihologia la brat si ochii larg deschisi, mi-am facut propriul clasament al catorva idei legate de comunicare, care nu sunt nici pe departe revolutionare, ci sunt pur si simplu de bun simt. De fapt, cred ca asta e, sau ar trebui sa fie conditia sine qua non a comunicarii: bunul simt.
In primele zile ca proaspat-angajata, am primit cateva mesaje cu titlul „FYI”. Mi-am dat repede seama ca trebuie sa fie niste initiale ale unor cuvinte in engleza. Si cam aici s-a terminat perspicacitatea mea si a inceput jocul presupozitiilor: m-am gandit ca „F”poate veni de la acel cuvant excesiv utilizat, de obicei acoperit cu bipuri, „Y”de la „your”, insa odata cu „I” am ajuns in impas. Nelamurirea crestea, mai ales ca eram in relatii foarte bune cu persoanele de la care primeam mesajele, nu intelegeam de unde pana unde... Toate confuziile s-au raspandit, cand dupa al 3-lea mail „FYI”, deja usor impacientata, am intrebat si misterul a fost risipit. Mister care, dealtfel, putea fi foarte usor evitat cu un echivalent romanesc.
Am primit acum ceva timp un mail care suna asa:”Stimata doamna, Va rog sa comunicati in companie ca plata a fost efectuata. Cu respect, Nume X Prenume Y”. Pentru mine, a ramas exemplul perfect de „asa nu”.
Daca n-as fi stat cateva secunde sa fac reconstituirea faptelor din perioada aceea, n-as fi avut prea multe sanse sa-mi dau seama despre ce plata era vorba, pentru ce si de la cine. Apoi, imi vine greu sa inteleg cum cineva poate sa te stimeze daca nu te cunoaste. Si cum iti dai seama ca nu e o greseala si ca mesajul iti e destinat tie, daca in adresare nu e inclus si numele tau? „Comunicarea in companie” m-a dat gata, iar mai impersonal decat formularea „a fost facuta” (de cine, cum, cand? etc) nu se poate. Dar lovitura de gratie a fost incheierea „cu respect”, care, desi e flatanta, imi aminteste fara sa vreau de propozitiile triste scrise pe coroanele mortuare, iar succesiunea nume-prenume ma duce cu gandul la niste vremuri antipatice, in care niste tovarasi zelosi strigau prezenta dupa un registru.
Stiu ca rigorile existente legate de structura unui mail au consacrat niste formule de introducere si incheiere, insa folosirea lor in exces si fara nici o variatie duce la o limba de lemn (masiv, chiar!) din a carei platitudine cu greu mai poti extrage vreun inteles. Cred ca putem, cu un minim efort, sa coloram putin limbajul pe care il folosim, in asa fel incat comunicarea sa fie vie, sa aiba loc intre oameni, nu intre monitoare care redau un numar finit de combinatii dintre cateva formule recomandate de cartile de specialitate.
Nu cred in retete si ma amuza teribil sabloanele care promit sa actioneze ca panaceu universal, insa cand vine vorba de comunicare, cred cu tarie in cateva idei, toate subsumate principiului bunului simt.
Sunt sigura ca toti stim asta, numai ca nu ne amintim suficient de des: putem uita aproape orice, insa nu uitam felul in care cineva ne-a facut sa ne simtim la un moment dat. Si e firesc sa fim mai receptivi la dorintele sau solicitarile celor care ne-au facut sa ne simtim bine. Cuvantul „bine” se traduce diferit in vocabularul subiectiv al fiecaruia, insa esential e sa ne fi simtit apreciati, valorizati, intr-un cuvant: importanti.
Imi vine greu sa cred ca daca as trata pe cineva cu indiferenta sau lipsa de tact, imi va raspunde la un moment dat pozitiv la vreo rugaminte. Evident, pot exista exceptii, insa ele tin mai degraba de patologie, iar subiectul in discutie e altul.
Cred foarte tare in intelegerea intuitiva a subiectivitatii celuilalt, adica in empatie. Si sunt convinsa ca ne e la indemana, totul e sa ne punem problema sa-l tratam pe cel din fata noastra asa cum i-ar placea sa fie tratat. Sau, in lipsa de informatii, asa cum credem ca i-ar placea sa fie tratat.
Cred ca atunci cand vorbim sau scriem urmarim ca cei carora ne adresam sa reactioneze cumva. Reactia poate sa insemne un gand sau o actiune, insa e clar ca ne dorim sa generam ceva, sa se intample ceva.
Cred ca sansele ca ceilalti sa reactioneze scad dramatic in momentul in care cel care are de transmis un mesaj uita ca e un om care le comunica ceva altor oameni.
Ultimele cateva cuvinte suna a o imensa banalitate, insa e chiar genul acela de banalitate pe care majoritatea il uitam relativ des.
Traim niste vremuri in care suntem presati sa fim functionali. Atat de presati, incat uitam sa ne mai punem si pe noi in ecuatia de comunicare.
Lucrurile devin din ce in ce mai simple, minimale, functionale, pana ajung sa nu transmita mai nimic. Asa au aparut non-comunicarile: mesajele sms din 3 litere, mailurile fara corp, doar cu titluri care contin verbe la imperativ, cateva cifre, eventual si niste litere ratacite.
Or, ma indoiesc ca putem fi functionali daca nu continuam sa ramanem si umani si sa transmitem emotie. Singura reactie pe care genul asta de pseudo-comunicari o poate stoarce de la mine e una de confuzie urmata de indiferenta. Daca cel care vrea sa-mi transmita ceva si vrea sa ma determine sa actionez intr-un fel nu binevoieste sa se implice deloc si sa imi impartaseasca putin din el – o emotie, un gand, ceva personal, atunci de ce eu, ca receptor, m-as osteni sa fac ceva, sa am vreo reactie?
In fond, comunicarea e un fel de schimb, iar daca vreau ca cel care ma asculta sau ma citeste sa faca ceva, adica sa-mi dea putin din timpul lui si din el, trebuie sa-i dau si eu ceva din mine. Altfel, nimic faci, nimic gasesti. E posibil, totusi, ca eu sa am o parere prea transanta asupra subiectului.
Nu stiu altii cum sunt, dar eu, cand primesc un mesaj in care il pot „citi” putin printre randuri pe cel care mi-a scris, ma simt bine. Mi se pare reconfortant sa poti decoda entuziasmul sau nervozitatea, bucuria, sau dimpotriva, iritarea, intr-un mesaj. Intr-un cuvant, Emotia, care, chiar si atunci cand nu e pozitiva, e mult mai buna decat un ecran alb, adica nimic. Si la fel cum zambetul e singura expresie faciala care se „aude” la telefon, si emotia se citeste: din cuvinte sau dintre randuri.
De exemplu, dintre mesajele pe care le primesc, imi plac cele care incep cu „Draga Gabi, ...” sau, in cazul celor care nu ma cunosc „Doamna Tokacs, ...”. „Buna dimineata” mi se pare o formula de inceput potrivita, daca, bineinteles, e dimineata atunci cand mesajul e scris. „Buna ziua, ...” nu-mi place, nu-mi suna bine, dar e o optiune personala. Si ar mai fi multe alte variante pentru inceputuri: „Salut!”, „Salutare!”, „Ciao!”, „Buna!”, si cate si mai cate... sau pur si simplu inceputul ex abrupto, in care, fara alte introduceri, scrii ce ai de scris.
Cat despre continut, cred ca indiferent de ce avem de spus si cat de concis am vrea s-o spunem, putem oricand sa alegem sa punem si o faramita din noi in mesaj, fie sub forma unei formule de incheiere personale, fie sub forma unui joc de cuvinte sau a unei formulari cu umor. Iar incheieri, in functie de context si de relatia cu adresantul, sunt nenumarate!
Singura conditie ca sa gasim formularile personale e sa ne propunem sa le cautam. Si, pe masura ce le cautam, sa ne gandim ca ele ne exprima si prin ele ajungem sau nu la ceilalti. Ceilalti care, atunci cand e vorba de comunicare, au de cele mai multe ori asteptari destul de asemanatoare cu ale noastre.
Domnul Andrei Plesu a spus la un moment dat ca „exista o gratie in faptul de a te adresa celuilalt, in care celalalt e foarte important”. Atat de important, incat nu ai voie sa-l agresezi, sa-l chinui, sa-l adormi, sa-l faci sa devina isteric, sa se simta prost sau sa-l plictisesti. Sper ca am reusit sa nu fac vreuna dintre acestea si ne doresc tuturor comunicari inspirate, reusite si placute!
Gabriela Tokacs este unul dintre cei doi invitati ai dezbaterii Live Text cu specialistii Erudio, joi, 30 iulie, intre orele 13-15.
Adreseaza o intrebare pe tema: E criza. Comunicam sau ne scufundam