Sufletul pentru Craciun

Saptamana dinaintea Craciunului are aceeasi stralucire plina de asteptari din vremea cand parintii aveau povara responsabilitatilor, iar noi, copiii, doar inocenta credintei in miracole. Cand eram eu copil, saptamana incepea cu forfota bunicilor in bucatarie, iar camara devenea din ce in ce mai neincapatoare (nu imi amintesc sa fi mers intr-o vizita, in acei ani, si gazda sa nu aiba bunatati pe masa). Taiteii facuti de Maica (bunica din partea tatei), pusi la uscat, printre caltabosi si sangerete. Tortul dobos, cremsnitul si islerele facute de Memi (bunica din partea mamei) faceau deliciul incursiunilor nocturne, atunci cand ma intorceam de la petrecerile ce marcau sfarsitul de trimestru, lungite spre diminetile cand prima ora de scoala incepea cu clasa goala (cu ingaduinta dascalilor, altfel foarte severi). Clopotele de la catedrala Metropolitana din Timisoara revarsau zilnic peste oras promisiuni de miracole ce aveau sa se implineasca peste ani. Tata, pe care il vedeam foarte rar in restul anului, prins intre garzi si consultatii, statea acum mai mult pe acasa. “Inainte de Craciun oamenii sunt mai sanatosi” imi spuneam atunci, bucuroasa sa-i pot arata notele de noua si zece si furioasa sa-l aud spunandu-mi, de fiecare data: ”Pentru o fata nu este suficient. In lumea barbatilor, doar zece este nota care departajeaza sexul frumos”. E atat de ciudat ca, de atunci au trecut cativa zeci de ani si, de fiecare data cand duc la bun sfarsit ceva, ma intreb ce nota mi-ar da tata.

Pe 24, dimineata, mama aducea de pe balcon bradul (adevarat) care era cioplit de Istvan Baci, domnul care ne aducea lemnele (pentru ca nu i-am spus sarut mana intr-o zi, am mancat o mama de bataie ce mi-o amintesc si acum). Se desfaceau cutiile cu globuri si beteala. Fiecare ornament avea o poveste. Imi aduc aminte berzele cumparate in anul in care s-a nascut fratele meu si ciupercutele fragile, ciobite, pe care mama le mai pastreaza si astazi. Maica facea langosi cu marar, de post, deoarece, pana dupa slujba de la miezul noptii de la Biserica Catolica de langa casa (desi suntem ortodocsi, parintii ne-au invatat sa ne rugam in orice lacas de cult, acolo unde oamenii ingenuncheaza impreuna intru slava Creatorului, indiferent de numele Sau) nu aveam voie sa mancam de dulce.

Dupa amiaza, incepeau sa vina colindatorii. Mama canta cu ei si am prins si eu curaj. Sunt multe colinde ce le-am invatat in acei ani si, de fiecare Ajun, ma straduiesc sa le cant si alaturi de noua mea familie, in care eu sunt, acum, Mama. Colindatorii adevarati exista si astazi, oameni inimosi care se pregatesc sa aduca in casele nostre vestea cea mare, “Astazi s-a nascut Christos”. Eu stiu de la Mama ca, in acesta noapte de 24 Decembrie, cerurile se deschid si dorintele noastre, crestine, sunt indeplinite de Maica cea Buna. E suficient sa fii intr-o biserica catolica la 12 noaptea, cu sufletul deschis, pentru ca lumina care inunda pamantul sa transforme in realitate rugaciunile celor cu simtul masurii. Tot ceea ce este minunat in viata mea este rodul rugaciunilor din noptile Ajunului Craciunului. Pentru ca miracolele sa se intample trebuie sa credem si, mai ales, trebuie sa iubim, asa cum am invatat de la parinti. Iubirea transforma totul in jurul nostru daca suntem pregatiti sa o dam si sa o primim. Daca credeti ca iubirea pentru cei de langa noi este reteta fericirii absolute si daca faptele vostre din acest an au demonstrat acest lucru, atunci intrati, la miezul noptii de Ajun (cu alcoolemie 0!), in prima biserica catolica de langa voi, rugati-va pentru ceea ce credeti ca meritati, iar dragostea Ei va cobori peste voi. Nu conteaza ce ai pe masa, conteaza ce ai de dat, din suflet.

Craciun cu multa dragoste, mai ales de dat!

Setari Cookie-uri