Ion Iliescu s-a stins din viață la vârsta de 95 de ani, pe 5 august 2025. Starea sa de sănătate s-a agravat, după ce acesta a ajuns la Spitalul Clinic de Urgenţă "Prof. Dr. Agrippa Ionescu" (Spitalul SRI), încă de pe data de 10 iunie, când a fost internat la ATI.
Fostul șef de stat, care a condus România în perioada 1990-1996 și între 2000 și 2004, suferea de mai multă vreme de o serie de probleme de sănătate. Acesta nu a mai fost văzut în public de mai mulți ani, iar ultima oară a fost vizitat la propria locuință de procurori. Aceștia i-au luat declarații în dosarul Mineriadei.
Ultimul mesaj transmis de Ion Iliescu a fost după alegerile prezidențiale, când acesta l-a felicitat pe Nicușor Dan. Victoria sa exprimă „o aspiraţie profundă a cetăţenilor pentru o conducere responsabilă, onestă şi orientată spre viitor”, scria Iliescu pe blogul său.
Primii ani din viață ai lui Ion Iliescu
Ion Iliescu s-a născut pe 3 martie 1930, în municipiul Oltenița, județul Călărași, într-o familie cu puternice convingeri comuniste. Tatăl său, Alexandru Iliescu, a fost un muncitor feroviar și militant comunist de profesie, care a activat în mișcarea comunistă, ilegală la momentul respectiv, din România interbelică.
Alexandru Iliescu a fost membru al Partidului Comunist din România încă din 1925, fiind arestat de mai multe ori pentru activitățile sale politice în perioada în care Partidul Comunist era scos în afara legii.
Copilăria lui Ion Iliescu a fost marcată de absența tatălui său, care a petrecut perioade îndelungate în ilegalitate sau în închisoare din cauza activităților sale politice. După divorțul părinților săi, care a avut loc când Ion era încă foarte mic, acesta a crescut în principal alături de mama sa, Maria Țârlea, într-un mediu modest.
Educația primară și gimnazială a lui Ion Iliescu s-a desfășurat în București, unde s-a mutat împreună cu mama sa. A urmat cursurile Liceului „Spiru Haret” din București, unde s-a remarcat ca un elev silitor și disciplinat. În această perioadă, influențat de ideologia tatălui său și de contextul social-politic al vremii, tânărul Iliescu a început să manifeste un interes crescut pentru ideile comuniste.
La vârsta de 14 ani, în 1944, după întoarcerea armelor de către România împotriva Germaniei naziste și în contextul creșterii influenței sovietice, Ion Iliescu a aderat la Uniunea Tineretului Comunist (UTC), marcând astfel începutul carierei sale politice care avea să se întindă pe parcursul a mai bine de șase decenii.
În perioada liceului, s-a remarcat prin activitățile sale în cadrul organizațiilor de tineret comuniste, demonstrând calități organizatorice și abilități de lider care i-au atras atenția nomenclaturii comuniste în formare. Aceste calități și originea sa "sănătoasă" din punct de vedere al doctrinei comuniste (provenit dintr-o familie de militanți) i-au facilitat ascensiunea rapidă în cadrul organizațiilor de tineret.
Ion Iliescu pleacă la Moscova la facultate
Shutterstock.com
În anul 1950, datorită meritelor sale politice și rezultatelor academice excelente, Ion Iliescu a primit o bursă pentru a studia la prestigiosul Institut Energetic din Moscova. Această oportunitate a reprezentat un privilegiu deosebit în contextul epocii, fiind rezervată tinerilor cu perspective promițătoare în cadrul Partidului Comunist și considerată o trambulină pentru viitoarele cariere în nomenclatura comunistă.
Perioada petrecută în capitala Uniunii Sovietice (1950-1954) a coincis cu ultimii ani ai erei staliniste, o perioadă de strictețe ideologică extremă, dar și de formare intensă a viitorilor lideri comuniști din țările satelit.
Printre colegii săi de generație s-ar fi numărat și Mihail Gorbaciov, cel care avea să conducă URSS între 1985 și 1991 (când s-a întâmplat și dezastrul de la Cernobîl), deși Iliescu însuși a oferit versiuni contradictorii despre natura relației lor în acea perioadă. În unele interviuri, fostul președinte român a menționat că l-ar fi cunoscut pe Gorbaciov în timpul studiilor, în timp ce în altele a negat existența unei relații apropiate.
De asemenea, există speculații privind o posibilă întâlnire cu viitorul lider chinez Jiang Zemin, care studia în aceeași perioadă în URSS, deși la o altă instituție. Aceste presupuse legături cu viitori lideri de marcă ai lumii comuniste au rămas în mare parte în sfera zvonurilor, nefiind confirmate.
Revenirea în România a lui Ion Iliescu
La întoarcerea în România în 1954, cu o diplomă sovietică și o solidă pregătire ideologică, Iliescu era pregătit pentru a avansa rapid în ierarhia Partidului Muncitoresc Român, așa cum se numea atunci partidul comunist din România, sub conducerea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej.
În 1956, la doar doi ani după revenirea sa, Iliescu a fost numit secretar al Comitetului Central al UTM, marcând începutul unei ascensiuni rapide în ierarhia de partid. În acest rol, a coordonat activitățile de propagandă și educație comunistă pentru tinerii din întreaga țară, contribuind la formarea noii generații în spiritul ideologiei marxist-leniniste.
Pe plan personal, în această perioadă Ion Iliescu s-a căsătorit cu Nina Iliescu, care i-a rămas alături pentru restul vieții, fiind o prezență discretă dar constantă. Cuplul nu a avut copii, dedicându-se în întregime vieții politice și sociale.
Încercarea lui Iliescu de a-l da jos pe Ceaușescu
Deși relația dintre Ion Iliescu și Nicolae Ceaușescu a debutat favorabil, aceasta s-a deteriorat treptat pe măsură ce regimul devenea tot mai autoritar. La începutul anilor '70, Iliescu, care ocupa funcția de secretar al CC al PCR responsabil cu propaganda, a început să manifeste rezerve față de politicile tot mai excentrice ale conducătorului suprem.
Punctul de cotitură în relația dintre cei doi a venit în 1971, după vizita lui Ceaușescu în China și Coreea de Nord, care l-a inspirat să lanseze așa-numitele „Teze din Iulie” - un program de înăsprire ideologică și de instaurare a unui cult al personalității similar celui asiatic. Iliescu, influențat de formarea sa sovietică și de ideile reformiste care începeau să circule în blocul estic, s-a opus discret acestei direcții.
Opoziția sa nu a trecut neobservată. În 1971, Iliescu a fost înlăturat din funcțiile centrale și "exilat" la Iași, unde a fost numit prim-secretar al județenei de partid, o retrogradare evidentă pentru cineva care fusese considerat un potențial succesor al lui Ceaușescu.
Există informații, deși niciodată pe deplin confirmate oficial, conform cărora în perioada 1975-1976, Iliescu ar fi participat la discuții cu alți membri nemulțumiți ai nomenclaturii comuniste privind posibilitatea înlăturării lui Ceaușescu. Conform unor surse, acest grup ar fi inclus generali din armată și membri ai Securității dezamăgiți de direcția în care evolua regimul.
Securitatea, însă, a infiltrat acest grup, iar Ceaușescu a fost informat despre discuțiile purtate. Ca urmare, Iliescu a fost transferat în funcții tot mai îndepărtate de centrul puterii - mai întâi la Consiliul Național al Apelor, apoi ca director al Editurii Tehnice - poziții care, deși nominal importante, îl țineau departe de deciziile politice semnificative.
Această perioadă de dizgrație politică a durat până în decembrie 1989, când contextul revoluționar i-a oferit lui Iliescu șansa de a reveni în prim-planul scenei politice românești, de această dată nu ca opozant al lui Ceaușescu, ci ca principalul beneficiar al căderii acestuia.
Ion Iliescu președinte: Duminica Orbului, Mineriadele și alte scandaluri
Shutterstock.com
Alegerile din 20 mai 1990, dată rămasă în memoria recentă a democrației românești ca Duminica Orbului după sărbătoarea creștină cu același nume au fost câștigate de Frontul Salvării Naționale cu 67%.
Ion Iliescu, lider al FSN, a fost ales președinte al țării cu 85% din voturi.
Această decizie a declanșat proteste masive în București, culminând cu ocuparea sediului guvernului. Iliescu a făcut atunci un apel televizat către „oamenii muncii” să vină să apere democrația, rezultând în confruntări violente între susținătorii FSN și manifestanți.
Contrar promisiunii făcute, FSN a renunțat la rolul de arbitru imparțial și provizoriu al scenei politice, a înfruntat proteste de stradă contra ieșirii din neutralitate (28 ianuarie 1990), s-a transformat în partid la doar două luni de la Revoluție și și-a ales un președinte peste alte două luni.
Însă cele mai controversate evenimente din perioada președinției lui Iliescu au fost mineriadele. Prima și cea mai violentă dintre acestea a avut loc în 13-15 iunie 1990, la scurt timp după alegerile câștigate de Iliescu cu un scor covârșitor.
În urma protestelor anti-FSN din Piața Universității, aproximativ 10.000 de mineri din Valea Jiului au fost aduși în București pentru a „restabili ordinea”. Rezultatul a fost devastator: sute de persoane rănite, sedii ale partidelor de opoziție și ale unor publicații independente vandalizate, iar Universitatea din București devastată. Celebra sa declarație „Vă mulțumesc pentru tot ce ați făcut” adresată minerilor la finalul evenimentelor a rămas emblematică.
Președinția lui Iliescu a fost marcată și de alte controverse, precum privatizările contestate, procesul lent de reformă economică și criza economică severă care a afectat România în anii '90. Sub conducerea sa, România a experimentat o tranziție dificilă de la comunism la economia de piață, caracterizată prin inflație galopantă, șomaj ridicat și scăderea drastică a nivelului de trai.
În politica externă, deși Iliescu a orientat România spre integrarea euro-atlantică, progresele au fost inițial lente din cauza reputației problematice a țării în privința drepturilor omului și a reformelor democratice incomplete. Abia după încheierea celui de-al doilea mandat al său, România a făcut pași decisivi spre aderarea la NATO și Uniunea Europeană.
Dosarul Revoluției și crime împotriva umanității
Shutterstock.com
După trei decenii, în aprilie 2019, Parchetul General a anunțat oficial trimiterea în judecată a lui Ion Iliescu în „Dosarul Revoluției din decembrie 1989”, sub acuzația de crime împotriva umanității. Alături de el, au fost inculpați și alți foști demnitari, printre care Gelu Voican Voiculescu și fostul șef al Aviației Militare, Iosif Rus.
Procurorii au susținut că după fuga soților Ceaușescu în 22 decembrie 1989, Iliescu și grupul din jurul său ar fi creat deliberat o psihoză teroristă și ar fi dezinformat populația prin anunțuri false despre pretinși "teroriști" loiali fostului regim.
Conform rechizitoriului, această strategie ar fi avut drept scop legitimarea noii puteri și eliminarea oponenților politici potențiali, având drept consecință tragică moartea a 862 de persoane și rănirea altor 2.150, majoritatea după data de 22 decembrie 1989.
Iliescu a negat constant aceste acuzații, susținând că în decembrie 1989 a acționat pentru a umple un vid de putere periculos.
Mai mult, întrebat despre cum vede decizia de redeschidere a dosarului, Ion Iliescu a declarat că „Dar pusă sub acest aspect, deci luarea la întrebări şi analize pe plan judiciar, a fost un moment de istorie cu părţile bune şi părţi mai puţin bune, cu stări conflictuale. Am trecut peste ele, am depăşit. Ce rost are să dezgropăm aşa ceva?”.
Fostul președinte a completat, întrebat despre urmașii victimelor: „evoluţia din decembrie a însemnat sacrificii umane. Acum să stăm să tot plângem morţii în loc să tragem concluziile politice adecvate pentru tot procesul de dezvoltare al societăţii româneşti...”
Dosarul Mineriadei și crime împotriva umanității
În paralel cu Dosarul Revoluției, Iliescu a fost cercetat și pentru rolul său în evenimentele din 13-15 iunie 1990 (Mineriada). În iunie 2017, procurorii l-au pus sub acuzare pentru infracțiuni contra umanității în legătură cu violențele comise de mineri împotriva manifestanților din Piața Universității. Conform acuzației, Iliescu ar fi aprobat și coordonat intervenția brutală a minerilor pentru a înăbuși manifestațiile anti-guvernamentale.
Deschiderea acestor dosare a reprezentat un moment important pentru justiția română, marcând pentru prima dată încercarea de a trage la răspundere fostul președinte pentru deciziile controversate luate la începutul anilor '90. Pentru mulți români, aceste procese, deși tardive, simbolizau o încercare de a face dreptate victimelor din decembrie 1989 și iunie 1990 și de a clarifica episoade întunecate din istoria recentă a țării.
Cu toate acestea, vârsta înaintată a lui Iliescu și starea sa de sănătate tot mai precară au ridicat semne de întrebare cu privire la posibilitatea finalizării acestor procese și a pronunțării unei sentințe definitive în timpul vieții sale.
Până la momentul decesului său, niciunul dintre aceste dosare nu ajunsese la o concluzie juridică definitivă, lăsând deschise întrebări despre responsabilitatea fostului președinte pentru evenimentele care au marcat tranziția României de la comunism la democrație.
