Cine are nevoie de o clona de-a lui Greenspan

Intr-un articol de pe pagina electronica a CNN este analizata evolutia lui Alan Greenspan, presedintele Rezervei Federale, sistemul american de banci centrale din Statele Unite. Aceasta analiza este realizata de Milton Friedman, castigator al premiului Nobel pentru economie si unul dintre cei mai influenti analisti economici ai secolului 20. Ideea fundamentala dezvoltata de acesta este ca nu trebuie sa idolatrizam persoane, asa cum se intampla astazi cu Alan Greenspan. Mai important pentru noi este sa invatam jocurile pietei economice, decat sa ne bazam pe o persoana care sa ne conduca prin acest hatis.

Alan Greenspan este considerat acum un „geniu“ al finantelor americane. Fiind presedinte al Rezervei Federale (Fed) timp de 18 ani, lui Greenspan i se aduc elogii uriase, in special pentru reusita de a tine sub control inflatia Statelor Unite, prin majorarea continua a dobanzii de referinta. Greenspan a fost laudat pentru modul trimfator in care a condus finantele americane, reusind sa diminueze inflatia, sa contribuie la reducerea somajului si sa impulsioneze si sa fortifice cresterea economica. Dar, in acelasi timp, Marea Britanie, Noua Zeelanda, Australia si Canada au trecut prin etape economice asemanatoare de-a lungul acestei perioade. Bancherii au mentinut, de asemenea, sub control inflatia in Japonia si in alte tari vest-europene. „Au gasit toate aceste state un geniu precum Greenspan?“, se intreaba Milton Friedman.

Castigatorul premiului Nobel pentru economie raspunde tot el la aceasta intrebare: „Ceea ce ne sugereaza experienta externa este ca nu este nevoie de un geniu. Este nevoie doar de o persoana care sa doreasca sa faca din lupta impotriva inflatiei principala sa prioritate“.

Schimbarea obiectivului Fed catre lupta impotriva inflatiei reprezinta momentul de cotitura pentru care i se aduc osanale lui Greenspan. Bancile centrale au avut obiective diferite pana la acesta, obiective incununate mai mult sau mai putin cu succes.

In anii ’60, multi economisti si oficiali ai Fed considerau ca banca centrala ar putea mentine o inflatie mai mare pentru a stimula cresterea economica. Friedman, care a argumentat de la catedra sa universitara, impotriva acestei masuri, definind-o ca fiind doar temporara, a fost cea mai puternica voce care s-a opus, iar experienta stagflatiei din anii ’70 a dovedit ca a avut dreptate.

Drept rezultat, de la numirea lui Paul Vocker in functia de presedinte a Fed in 1979, banca centrala americana s-a concentrat pe ceea ce spunea Friedman: preturi stabile la inceput si alte lucruri (ca somajul) dupa. Si la fel a facut oricare alta banca centrala majora. Spre deosebire de alte institutii, la Fed nu mai exista in prezent alte dispute ideologice care sa-l forteze pe noul presedinte sa sustina una din parti. De aceea, concluzia logica exprimata de Friedman este una singura: „Desigur, ar fi frumos sa avem un alt presedinte ca Greenspan. Dar mai bine ar fi daca am invata toti ce ar trebui sa facem daca nu am avea unul ca el.“