La scurta vreme dupa acel post am primit o propunere generoasa de la un travel buddy: „hai sa ne dam pe Stelvio si prin Alpi, o saptamana, prin octombrie”. Evident entuziasmat, n-am avut nevoie de alte argumente si si am facut rapid planurile. A rezultat un tur de forta pe acoperisul Alpilor: am condus impreuna aproape 4.900 km prin 9 tari in 7 zile, am vazut de aproape patru dintre cele mai inalte cinci varfuri din Alpi si am parcurs numeroase trecatori de o frumusete de neegalat… iar acum vreau sa impart cu Razvan si cu voi impresii si cele mai reusite poze.

Admiratorii Furiei Rosii trebuie sa stie inca de la inceput ca ea nu face parte din aceasta poveste, dintr-un motiv care va fi dezvaluit, pentru suspans, in episoadele urmatoare. Si asta pentru ca povestea de azi este una despre privelisti si relaxare, dar ea va fi continuata peste cateva zile de alte episoade, despre ritm si senzatii, pe „Alpenstrassen”: trecatorile superbe ale Alpilor, pe care le-am savurat la volan… cand mai nebuneste, cand mai linistit.

Escapada a inceput duminica (9 octombrie), primul popas a fost seara in Cluj, iar al doilea luni noapte, la binecunoscuta statiune austriaca Innsbruck. Istoria merita spusa abia de aici, de la poarta Alpilor. Am stat intr-un hotel chiar la marginea centrului vechi al orasului, ceea ce ne-a permis o plimbare nocturna pe aleile inguste si cu iz medieval. Plimbare scurta, direct proportionala cu temperatura de afara: chiar weekend-ul acela a fost primul cu zapada in zona crestelor alpine din Austria-Elvetia. Lucru care de altfel mi-a cauzat un stres major: stiam ca Stelvio, motivul pentru care plecasem la drum, se inchide la prima zapada, care insa de obicei cade la inceputul lui noiembrie… (De duminica, de la Cluj, am verificat dezamagit un live webcam montat chiar in pasul Stelvio, la 2.760 m: zapada de 40 de centimetri, proaspat asternuta… dar am continuat sa sper).

Marti dimineata, insa, vremea a inceput sa tina cu noi si sa se incalzeasca. Am plecat din Innsbruck spre Bormio, un orasel italian asezat la poalele trecatorii Stelvio, unde aveam planificata cazarea pentru acea seara.

Era oare suficient de puternic soarele de marti ca sa gasim pasul Stelvio deschis? Dezamagirea mi-a fost profunda cand, la intrarea dinspre Austria, am gasit drumul barat, cu doar 60 de kilometri inainte de varful pasului… asa ca am plecat sa ne consolam spre St. Moritz (Elvetia), cunoscuta ca una dintre cele mai selecte/exclusiviste/”de fite” statiuni europene pentru ski si nu numai. Elvetienii au drumuri excelente, iar frumusetea locurilor m-a mai ajutat sa imi treaca din suparare: pasunile verzi sunt urmate mai sus de paduri aramii si apoi de coaste alpine, stancoase, acoperite de zapada: trei sau patru anotimpuri intr-o singura panorama.

La St. Moritz am urcat la peste 2.100 m cu singura telecabina deschisa. Trebuie spus ca mijlocul lui octombrie este perioada chiar la mijloc intre a colinda Alpii in pantaloni scurti si bretele si sezonul de ski, astfel ca afluenta turistilor este semnificativ redusa, iar numarul telecabinelor/funicularelor/etc. deschise este si el proportional cu aceasta realitate. Peisajul de deasupra statiunii nu are nevoie de descriere.

Citeste si:

Seara am ajuns intr-un tarziu la Bormio, unde ne-am bucurat de cea mai inspirata alegere a cazarii din toata saptamana: o pensiune agroturistica unde proprietarul a investit indecent de mult (creand conditii de 5 stele la pret de 3), unde am mancat cele mai bune paste si cel mai bun muschi de vita de pana acum si pe care v-o recomand cu caldura, imi veti multumi: Agriturismo Rini, Bormio. Iar daca sunteti in zona si nu asortati la cina si o sticla de Brunello di Montalcino, degeaba v-ati apucat de treaba (noi am baut un soi similar, mai usor, ca doar eram in mijlocul unei saptamani la volan…).

Miercuri dimineata… ei bine, am gasit pasul Stelvio deschis (!!!) si mi-am realizat visul, dar… nu voi strica atat de usor surpriza, asa ca experienta o relatez in episoadele urmatoare. Am plecat apoi din nou spre Elvetia si am facut o scurta pauza in Davos, statiune de ski mai cunoscuta insa (cel putin mie) pentru intalnirea anuala a elitei politice si de business globale, in cadrul Forumului Economic Mondial. Drumurile, peisajele, conditiile de acolo… m-au facut usor sa inteleg de ce liderii lumii aleg Davos ca loc de rendez-vous. Restul zilei… da, tot Alpenstrassen, tot in episoadele urmatoare.

Sa nu uit: cat sunteti in Elvetia, ascultati radio-ul si mutati frecventa pe Radio Romansh, este singurul post de radio pentru vorbitorii de rumantsch, a patra limba oficiala a Elvetiei (alaturi de germana, italiana si franceza), limba care seamana foarte mult cu cea romana (are radacini latine pure), suna foarte placut urechii si are programe cu multa muzica locala, care va vor ajuta sa intrati in atmosfera si peisaj. Vorbesc serios, e de incercat, pe noi ne-a binedispus din plin, mai ales emisiunea de dedicatii de la ora 13:00.

Miercuri seara am ajuns la Täsch (Elvetia), la poalele masivelor Monte Rossa si Matterhorn: visul oricarui alpinist, amator sau cu pretentii, munti despre care puteti citi mai multe aici. Joi dimineata, norul coborase peste Täsch intr-atat de mult incat am crezut ca nu vom putea vedea nimic din crestele pentru care batusem atata drum. Am luat trenul spre Zermatt (cca. 20 de minute), intrucat accesul pe sosea nu este permis, apoi am inceput urcarea cu un al doilea tren spre Gronergrat, un platou aflat la 3.100m care, in conditii atmosferice potrivite, este perfect pentru a vedea de aproape varfurile cu numarul 2, 3 (ambele, Monte Rosa) si 5 (Matterhorn) ca inaltime ale Europei. Nu mica mi-a fost surpriza, cand, urcand dinspre intunecatul si incetosatul Zermatt (cca. 1.600 m) catre Gronergrat, la un moment dat, dupa 2.200 m, ceata s-a risipit si efectiv am urcat deasupra norilor… rumoare… exclamatiile au umplut vagonul…

Citeste si urmatoarele episoade ale turului de forta prin Alpi pe
blogul lui Razvan Pascu.

Sursa foto: Mihai Bobocea, via razvanpascu.ro