Sampanie = Champagne, iar aceasta ecuatie nu va accepta nici un fel de adaos de operatiuni, indiferent de epocile ce vor urma. Incepand din 22 iulie 1927, legile franceze consacra vinurilor „champagne“ o suprafata de 3% din regiunea cu acelasi nume, zona impartita, la randul sau, in mai multe vii si culturi, de suprafete si importante diferite.

La Montagne de Reims este o regiune de platou, incadrata de vaile Ardre si Vesle la nord si de Marna la sud. Valea Marnei de intinde pe o raza de o suta de kilometri in jurul localitatii Saâcy-sur-Marne, in departamentul de langa Paris, Seine-et-Marne, pana la Tours-sur-Marne. La Côte des Blancs este o regiune care si-a dobandit numele de la faptul ca nu produce decat struguri albi. Zona acopera o faleza perpendiculara pe Montagne de Reims, la sud de d’Épernay, in prelungirea vaii Marnei. La Côte des Bar este zona cea mai sudica, apropiata mai degraba de latitudinea la care se asaza zonele de vin rosu, dar si cunoscuta regiune Cognac.

De la iesirea din Ville-nauxe-la-Grande si pana la Troyes, spatiul e dominat de consistentele podgorii din Bar-sur-Seine si Bar-sur-Aube, fiecare avand suprafete plantate cu vita-de-vie mai mari decat intreaga zona Côte des Blancs. Un pic la est fata de Bar-sur-Aube se mai afla o regiune viticola minora, de numai cateva zeci de hectare, Haute Marne, unde se mai poate produce „champagne“. In rest, nici o licoare nu merita numele.

Vin sfant, nascut din razboi

Legenda Champagne s-a nascut cu aproape o mie de ani in urma, desi primele vite-de-vie au fost plantate de romani in jurul anului 57 d.Hr. Regiunea purta acelasi nume, vinul nu. Pentru simplul motiv ca era atat de putin vin, incat notorietatea sa nu depasea limitele satelor unde era fabricat. In acele vremuri, vinurile care nu tineau de o podgorie consacrata purtau fie numele orasului in care erau vandute (dupa cum si la noi exista palinca de Baia Mare, de Zalau sau de Bihor), fie se numeau, dupa relieful regiunii, vinuri de rau si vinuri de munte.

Marea schimbare a venit in secolul XI, odata cu inscaunarea papei Urban al II-lea in fruntea Vaticanului. Urban al II-lea, fiul unuia dintre proprietarii de vii din Chantillon-sur-Marne, a fost primul om al carui cuvant a cantarit greu atunci cand a spus: „Imi plac vinurile din regiunea Champagne mai mult decat oricare altele“. In scurt timp, intreaga Roma stia „secretul“: orice audienta la Vatican era mult mai usor de obtinut daca cererea venea insotita de o cantitate (cat mai semnificativa) de vinuri din Champagne (cf. Don Kladstrup, Petie Kladstrup - Champagne, HarperCollins Publishers, 2005).

Dar adevarata consacrare a regiunii avea sa vina abia odata cu anul 1095, cand papa Urban II lanseaza prima cruciada si, pentru prima oara in sute de ani, asupra dealurilor din Champagne se asterne pacea. Generatii dupa generatii de mosieri si nobili ai pamanturilor au renuntat la ciondaneala traditionala si si-au unit fortele impotriva „necredinciosilor“. Champagne a devenit „o insula de pace“, iar rutele majore comerciale si-au mutat traseul prin aceasta zona: unul de la est la vest, prin teritoriile france si germane, unul de la nordul scandinav spre Mediterana, intersectandu-se in viitoarea tara a vinului „cu bule“.

Surpriza „a la Becali“

Stiinta fabricarii vinurilor este insa mai complicata, iar una dintre legi spune ca viile, soiurile si calitatea nu se nasc niciodata peste noapte. In Champagne se lucrase destul, aproape un secol, pana sa apara primele vinuri cu personalitate, insa productia a evoluat doar de la regiune „importatoare“ de vin la regiune care isi asigura singura nevoile de consum. Marea surpriza a producatorilor a venit din cel mai neasteptat loc: de la ciobani! Nobilii locului erau tot prin cruciade, banii pe sponci se duceau mai mult pe dari, cei care aveau bani de vin erau negustorii si meseriasii. Dintre acestia, cei mai impresionati de vinurile locului au fost ciobanii. Cum doar din vanzarea lanii castigau suficient pentru a-si permite o parte importanta din productie, au inceput mai intai sa dea vinul drept „aldamas“ langa lana vanduta tesatorilor si croitorilor. Cum nici acestia nu obisnuiau sa duca paharul la ureche, iar vinul se dovedea a fi foarte bun, au inceput sa-i roage pe ciobani sa le vanda cantitati mai mari. De la acest marketing direct la o faima dincolo de granite n-a mai fost decat un pas.

Legenda Dom Perignon

Pana la epoca de sclipici si balonase a lui Ludovic XIV, bulele din vin erau considerate o greseala de fabricatie. Insa cativa vinificatori intuisera ceva in legatura cu a doua fermentare a vinului, in sticla (care sta la baza metodei champegnoise), si studiasera diverse metode pentru a fabrica sampania. Nu iesea de fiecare data, nu toata lumea avea acelasi raspuns, dar degustarile Regelui Soare au adus noua licoare in atentia Curtii.

Pe acelasi drum se intalneau astfel omul care nu putea trai fara lux orbitor si calugarul in rasa din panza de sac, prea orb pentru a putea vedea luxul regelui sau. Daca Dom Perignon a intrat in istorie, o merita din plin: toate datele disponibile ii confera o dubla calitate - calugarul a fost proiectantul sticlei ranforsate astupate cu dopuri spaniole de pluta si a fost primul care a combinat diverse vinuri in cupaje, pentru a obtine vinuri si sampanii mai complexe, mai bogate, mai pline de buchet si arome. La sfarsitul anilor ’20, imediat dupa primul razboi mondial, numele lui Pierre Perignon a revenit in istorie prin etichetele de la Champagne Moët et Chandon, actualmente o parte importanta a megalitului companiilor de lux - LVMV (Lois Vuitton - Moet - Hennesey).

Sprijinita de promovarea „glamour“ de care s-a bucurat la Hollywood, pe vremea cand abia se nasteau primele vedete de cinema, Dom Perignon a devenit un simbol al luxului si vietii boeme. Productia fiecarui an este pusa de specialisti deasupra produselor similare din regiunea Champagne, dar 1964, 1985, 1988 si 1990 sunt considerati ani in care Dom Perignon a rescris asteptarile maxime ale oricarui cunoscator.