Debutand la inceputul anului 2008, criza financiara a atins dimensiuni globale, pentru ca ulterior, favorizata de punctele slabe ale economiilor nationale, sa se transforme in recesiune mondiala. Dincolo de diminuarea PIB global cu 1,7%, a comertului mondial cu bunuri si servicii cu 6,1% si a exporturilor cu 4,5%, recesiunea a lovit puternic latura protectiei sociale, in special sistemul asigurarilor de sanatate, generand reduceri de ansamblu ale cheltuielilor pentru sanatate cu pana la 10%.
Spre deosebire de state cu un sistem similar de asigurare a sanatati, precum Franta si Germania care in momentul de fata depun eforturi sustinute in scopul de a rationaliza cheltuielile din domeniul sanitar, realizand economii de peste 3 miliarde de euro, Romania inca mai cauta sa concilieze doua concepte fundamentale in domeniul asigurarilor de sanatate: sustenabilitatea fiscala (acoperirea cheltuielilor pentru sanatate din fonduri publice) si garantarea accesului universal si nediscriminatoriu la servicii de ingrijire a sanatatii.
Intr-o economie functionala, nivelul proportional al contributiei la Fondul National Unic de Asigurari de Sanatate ar trebui sa garanteze echitate sociala. Discrepanta evidenta dintre numarul de contribuabili si numarul beneficiarilor conduce insa la o incalcare clara a acestui principiu, dar putini sunt cei care intelg ca tolerarea platilor din buzunar, amanarea introducerii co-platii si mai ales mentinerea monopolului de stat in domeniul asigurarilor de sanatate nu vor conduce niciodata la un optim in domeniul medical.
De ce sa nu spunem si adevarul: in mentalitatea autohtona suprastructura este singura responsabila, statul poate si este obligat sa ne mentina sanatosi, indiferent de dependenta nostra, ca si natiune, de conditiile economice mondiale. Datoria externa, datoria publica, produsul intern brut sunt doar niste detalii ce cad in sarcina altora si de care trebuie sa fim protejati de catre stat. Nimeni nu ia in calcul elemente precum majorarea ratei somajului si implicita diminuare a fondurilor Caselor Judetene de Asigurari de Sanatate.
Mergand mai departe, dincolo de recesiune si de neajunsurile sistemul sanitar in ansamblul sau, ar trebui sa luam in calcul si un element subiectiv: ipohondria care afecteaza societatea romaneasca, concomitent cu aversiunea evidenta fata de orice efort financiar individual suplimentar. Astfel, solicitarile frecvente si nejustificate, efectuate in contul statutului de asigurat, nu fac altceva decat sa contribuie la efortul financiar al statului.
Pornind de la urmatoarea axioma „resursele sunt limitate in timp ce nevoile se amplifica si se diversifica continuu” solutia pe care o gasesc imbraca forma unui Pilon II in asigurari de sanatate, respectiv obligativitatea contractatii de asigurari private de sanatate pentru ansamblul serviciilor ce exceda pachetul de baza. Numai astfel vom constientiza ca mentinerea si imbunatatirea starii de sanatate sunt responsabilitati individuale, iar mentalitatea „exist deci este dreptul meu” nu va plasa Romania la un nivel de bunastare precum cel din Germania sau Franta.
Spre deosebire de state cu un sistem similar de asigurare a sanatati, precum Franta si Germania care in momentul de fata depun eforturi sustinute in scopul de a rationaliza cheltuielile din domeniul sanitar, realizand economii de peste 3 miliarde de euro, Romania inca mai cauta sa concilieze doua concepte fundamentale in domeniul asigurarilor de sanatate: sustenabilitatea fiscala (acoperirea cheltuielilor pentru sanatate din fonduri publice) si garantarea accesului universal si nediscriminatoriu la servicii de ingrijire a sanatatii.
Intr-o economie functionala, nivelul proportional al contributiei la Fondul National Unic de Asigurari de Sanatate ar trebui sa garanteze echitate sociala. Discrepanta evidenta dintre numarul de contribuabili si numarul beneficiarilor conduce insa la o incalcare clara a acestui principiu, dar putini sunt cei care intelg ca tolerarea platilor din buzunar, amanarea introducerii co-platii si mai ales mentinerea monopolului de stat in domeniul asigurarilor de sanatate nu vor conduce niciodata la un optim in domeniul medical.
De ce sa nu spunem si adevarul: in mentalitatea autohtona suprastructura este singura responsabila, statul poate si este obligat sa ne mentina sanatosi, indiferent de dependenta nostra, ca si natiune, de conditiile economice mondiale. Datoria externa, datoria publica, produsul intern brut sunt doar niste detalii ce cad in sarcina altora si de care trebuie sa fim protejati de catre stat. Nimeni nu ia in calcul elemente precum majorarea ratei somajului si implicita diminuare a fondurilor Caselor Judetene de Asigurari de Sanatate.
Mergand mai departe, dincolo de recesiune si de neajunsurile sistemul sanitar in ansamblul sau, ar trebui sa luam in calcul si un element subiectiv: ipohondria care afecteaza societatea romaneasca, concomitent cu aversiunea evidenta fata de orice efort financiar individual suplimentar. Astfel, solicitarile frecvente si nejustificate, efectuate in contul statutului de asigurat, nu fac altceva decat sa contribuie la efortul financiar al statului.
Pornind de la urmatoarea axioma „resursele sunt limitate in timp ce nevoile se amplifica si se diversifica continuu” solutia pe care o gasesc imbraca forma unui Pilon II in asigurari de sanatate, respectiv obligativitatea contractatii de asigurari private de sanatate pentru ansamblul serviciilor ce exceda pachetul de baza. Numai astfel vom constientiza ca mentinerea si imbunatatirea starii de sanatate sunt responsabilitati individuale, iar mentalitatea „exist deci este dreptul meu” nu va plasa Romania la un nivel de bunastare precum cel din Germania sau Franta.
