Foarte repede, aceasta eticheta a fost lipita pe fruntile multora dintre reprezentantii generatiei Y aratandu-se cu degetul fie spre incapacitatea lor de a se aseza si a-si lua un angajament, fie spre egoismul si atitudinea „mi se cuvine”.

Nu foarte multa lume insa pare sa fi vrut sa inteleaga de ce zboara Peter Pan. Sau cum arata Tara de Nicaieri si ce ar fi de invatat, daca am sta sa ascultam.

Majoritatea oamenilor sunt fiinte coerente, care se raporteaza la realitate in mod unitar, fie ca sunt la birou sau acasa, fie ca este vorba de aspecte personale sau profesionale. In esenta, ramanem aceeasi oameni, chiar daca schimbam contexul; purtam cu noi povestea interioara in orice peisaj ne-am afla.

Cu alte cuvinte, Peter Pan de acasa mai trece si pe la birou. Si, in zilele noastre, cel mai probabil ca l-am gasi intr-o companie de IT.

Peter Pan moare de plictiseala

E mult mai simplu sa observi o industrie cu un ochi inocent, venind din afara ei. Si, ca om de comunicare, intrarea intr-o industrie noua e poate cel mai bun moment sa faci observatii; e momentul in care vezi lucrurile asa cum sunt. Pentru ca inca nu te-ai obisnuit sa nu mai vezi, nu te-ai „experimentat” sa ignori detaliile, oamenii inca nu s-au transformat in mobila, instinctul inca nu a fost anesteziat de obisnuinta.
Si, cu un ochi inca inocent, de la mine se vede ca Peter Pan e pe cale sa moara de plictiseala.

Si asta ma nelinisteste foarte tare. Pentru ca, daca Peter Pan s-ar plictisi, ar muri toata povestea.

In industria tech din Romania, Petre are mari sanse sa moara ucis de plictiseala. Pentru ca i se spune „inginer” si i se vorbeste in „limbaje”. I se ofera „pachete salariale” si „oportunitati de dezvoltare”. I se spune „resursa” si i se evalueaza „livrabilele”. De cateva ori pe zi, 5 zile pe saptamana.

Daca as fi Peter Pan in Romania, si eu mi-as lua jucariile si as zbura foarte repede. Pentru ca nu m-as simti inteleasa. M-as simti recrutata, angajata, platita (bine), „incentivata” si...cam atat.

Dar nu s-ar juca nimeni cu mine. Nu m-ar fascina nimic in mod special. Nu mi-ar aprinde nimeni nicio scanteie. Ori asta e definitia plictiselii.
Unde e aventura? Unde e fascinatia? Unde e creativitatea?

Eu il inteleg pe Peter Pan. Pot sa inteleg de ce „zboara” dintr-o companie in alta. De ce nu il mai intereseaza salariul exagerat sau promisiunile de cariera fulminanta. De ce proiectele nu mai sunt de ajuns. Pentru ca Peter Pan vrea sa se bucure. Continua sa caute Tara de Nicaieri pentru ca nu gaseste locul in care sa i se vorbeasca pe limba lui si nu pe „limbajul” de programare pe care il cunoaste.

Anyone out there?

Cu un ochi inca inocent, eu vad ca in Romania anului 2017, comunicarea tech practic nu exista - se face doar recrutare, nu si comunicare; se angajeaza, dar nu se genereaza continut. Industria sta pe o mina de aur, pe o comoara de talent, dar nu auzim mai nimic despre oamenii geniali „din spatele codului”, din spatele inventiei. Acesti oameni ar putea creste o industrie, nu doar o companie, ar putea inspira o generatie noua doar prin puterea exemplului. Ma tot intreb de ce nu ii scoatem la suprafata si de ce companiile IT din Romania (cel putin cele pe care am avut ocazia sa le observ) sunt atat de inchise. Aici gasesc cel mai mare paradox: in tehnologie, cel mai dinamic domeniu al momentului, comunicarea ar trebui sa zbarnaie, sa fie rocket science, sa fie cea mai efervescenta comunicare din piata.

In schimb, e asurzitor de multa liniste. Pe cat de dinamic si futurist e domeniul in sine, pe atat de greoaie si deconectata pare a fi comunicarea in aceasta industrie.

Venind din comunicare bancara, ma asteptam sa gasesc aici o industrie mult mai curajoasa. Mult mai creativa, mult mai aventuroasa. Ori acum constat ca, in Romania, comunicarea industriei bancare da clasa celei din industria tech. De departe. Aveam iluzia ca industria IT chiar si-a luat chipul si asemananare celor cu care vorbeste, ca a imprumutat dinamismul, gustul pentru inovatie si mintea deschisa a oamenilor cu care ar trebui sa dialogheze.

Dar observ ca e o mare ruptura intre comunicarea companiilor tech si modul in care oamenii „din spatele codului” s-ar astepta sa li se vorbeasca. Oamenii acestia de-abia asteapta sa te joci cu ei! Sa le pui la incercare umorul, sa le vorbesti asa cum li se vorbeste in viata lor reala, sa ii tratezi asa cum sunt in realitate: fiinte umane 360.

Oamenii acestia merg la concerte si la festivaluri (da, nu stau cu nasu-n monitor toata viata), mananca mancare adevarata si au bun-gust, se tund in mod regulat (n-am fi crezut!) si isi aranjeaza barba (da, ia luat valu’ si pe ei), apreciaza design-ul mai mult decat am crede si se bucura de creativitate. Le sclipeste inteligenta in ochi si nu dau doi bani pe nicio corporatie.

Da, sunt rasfatatii momentului, dar au poate cea mai cinstita relatie cu angajatorul. Pentru ca nu stau intr-o companie pentru ”beneficii”. Stau pentru cum ii faci sa se simta. Ca in orice relatie intre oameni vii. Oamenii stau intr-o relatie, in orice tip de relatie, atata vreme cat simt ca au de invatat, cat se simt intelesi cu adevarat, cata vreme se bucura si simt ca relatia ii ajuta sa creasca. Dar atunci cand lucrurile acestea se consuma, Peter Pan isi ia zborul.

Sa nu ne propunem sa ne casatorim cu Peter Pan

Cu totii avem cate un mic Peter Pan in noi. Mai docil si rabdator pentru unii, mai grabit si cu spirit liber pentru altii. Dar el exista in fiecare. Asa ca poate nu ar trebui sa ne revoltam atat de tare.

Si poate ar trebui sa nu ne mai plangem atat de mult - noi, cei care avem de dialogat cu IT-stii Peter Pan. Poate ar trebui sa incepem sa fim mai curiosi si sa ne propunem sa ii vedem cu adevarat, sa le vorbim cu adevarat. Sunt doar oameni, nu o specie noua. Si sa nu ii mai tratam ca pe „candidati”, deveniti apoi „angajati” si apoi „resurse alocate”.

Inainte de a ne plange ca Peter Pan isi ia zborul, poate ar trebui sa ne uitam in curtea noastra, in discursul nostru, in invitatia noastra de interactiune. Noi ce avem de oferit? Si cum spunem ceea ce avem de spus? De ce ar crede si ar ramane in povestea noastra?

Si poate nici nu ar trebui sa ne propunem sa ne casatorim cu Peter Pan. Sau sa avem o relatie pe viata cu el. Sindromul „Wendy” pare a fi la fel de periculos. Poate ar trebui sa invam de la el, atat vreme cat relatia dureaza. Sa ii oferim atentie nu doar la venire, ci si in timpul povestii. Iar daca pleaca, macar vom sti cum sa vorbim mai bine cu urmatorul Peter Pan. Si, printr-o calibrare a discursului si a asteptarilor, cel mai probabil ca povestile se vor sincroniza intr-un final.

Sursa foto: ESB Professional_Shutterstock