Diplomația românească este admirabilă, este sublimă, putem zice, dar lipsește cu desăvârșire. Cel puțin dacă este să ne uităm la dosarele importante pe care le are de rezolvat România, în special în ce privește relația dificilă cu Federația Rusă, ceea ce ne poate face să ne întrebăm cui folosește ea în mod real, pentru că nouă, românilor, nu pare să ne ajute.

De aproape două luni avem război. Complicat, de altfel, în coasta României.

În tot acest timp am citit mii de luări de poziție, majoritatea excepționale. Nimeni nu ridică însă o problemă: de ce mai întreține România legături diplomatice cu Rusia? La ce folosesc ele, la modul cel mai onest?

Un răspuns la fel de onest ar fi următorul: la nimic. Singurul motiv pentru care folosește diplomația românească este ca domnul Valeri Kuzmin să ne mai amenințe din când în când, mai mult sau mai puțin voalat. Sincer, mai degrabă mai puțin decât mai mult.

Un răspuns pragmatic, diplomatic, chiar, că tot facem vorbire despre subiect, este următorul: din slugărnicie. Iar aici lăsăm la o parte orice considerente care țin de psihologia poporului român, ci de calcule imediate, cu bătaie concretă: expulzăm diplomați doar dacă avem voie, și aceia atent selectați să nu care cumva să fie domnul Kuzmin, care ne spune, altminteri, că dacă pornește, vezi Doamne, o rachetă de croazieră de pe un vas de luptă rusesc (înainte să se scufunde, aș adăuga eu), nu se știe niciodată unde poate să ajungă.

Reacția normală a oricărei garnituri diplomatice, a domnului Aurescu, mai precis, ca să spunem lucrurilor pe nume, la o asemenea impertinență crasă, ar fi fost expulzarea instantanee a celui sau celei care ar fi proferat o asemenea amenințare. Dar nu. Nu și în România, unde diplomația se remarcă printr-o lipsă totală de curaj.

Mergând mai departe pe acest fir logic, putem ridica o întrebare suplimentară: ce face diplomația românească, mai concret, cu se ocupă ea? La ce este bună? Din nou, un răspuns sincer ne obligă să remarcăm faptul că dosarul transnistrean bate pasul pe loc de prea mult timp ca să ne mai putem aduce aminte. Mai mult, așa cum știe toată lumea, România nici măcar nu este prezentă în formatul de negociere 5+2, ceea ce reprezintă umilința supremă pentru țara noastră, mai ales în condițiile în care - culmea - România nici nu se chinuie să ascundă ajutorul pe care îl dă Republicii Moldova.

Un diplomat de carieră cum este domnul Aurescu însă, știe foarte bine că o eventuală aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană, fie ea și prin politica pașilor mărunți, nu se poate realiza atât timp cât trupele rusești continuă să fie staționate în Transnistria. Este imposibil. Uniunea Europeană are deja suficientă graniță cu Rusia, nu mai are trebuință de încă una. E nevoie, prin urmare, de curaj, este nevoie de o luare de atitudine și, în principiu, de o cu totul altă atitudine, mai fermă, mai combativă, dar aceste însușiri nu par să fie în caracterul diplomației românești.

Cât despre alte dosare, sincer, cum ar fi cel al tezaurului românesc, nici nu are sens să mai vorbim. Asta ca să nu mai punem la socoteală faptul că referirea la acest dosar în particular, pe care Moscova se face că-l uită prin cuferele imperiale bine ferecate cu bogății de la popoare jefuite, cum e și cel român, ar trebui să fie un argument în orice discuție cu orice reprezentant al acestei țări agresoare care este Rusia. Vrei să discutăm, vrei să fim diplomați? Atunci hai să rezolvăm rapid problema tezarului, și apoi mai putem să stăm de vorbă.

Prestația diplomației românești, de altfel, este lamentabilă în tot parcursul ei de dată recentă, cu excepția câtorva momente episodice, cum a fost acela în care domnul Aurescu a propus reuniunea miniștrilor de externe din UE la Kiev, pentru a demonstra solidaritatea cu Ucraina. Da, lăudabilă inițiativă, dar insuficientă în marea de tăcere în care se învăluie de cele mai multe ori diplomația românească, probabil pe principiul conform căruia cea mai bună reacție la amenințările unui agresor este să-l ignori.

Serios? Nu știm cum și unde și-au făcut școala vieții înainte de a face școala diplomației oficialii români, dar cu siguranță un asemenea principiu nu poate decât să te arunce într-o dependență totală de marile puteri ale momentului și, în cele din urmă, în irelevanță. Adică exact așa cum este și diplomația românească: minoră, neimportantă, lipsită de inițiativă, pe alocuri chiar penibilă și, de ce nu, chiar inutilă în acest moment.

Sursa foto: Agerpres foto

Abonează-te pe

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

Despre autor
Luca Dinulescu
Luca Dinulescu este jurnalist, activând anterior pentru publicații precum Digi 24, Adevărul sau Academia Cațavencu. A desfășurat de asemenea o activitate publicistică constând în patru volume publicate, între acestea numărându-se proză, nuvele și benzi desenate. Este absolvent de Regie Film și a fost de asemenea posesor al bursei J.W.Fulbright pe scenaristică și regie de film.

Te-ar putea interesa și:



Mai multe articole din secțiunea Politic »


Comunicate de presă

Vrei ca informatia ta sa ajunga la publicul tau tinta? Publica un comunicat de presa →


Setari Cookie-uri