De când am apărut ca specie, omenirea a continuat să evolueze până în vârful lanțului trofic tocmai prin această capacitate de adaptare.
În ultimele două decenii observăm, însă, o schimbare evidentă: societatea pare să se adapteze tot mai mult la dorințele membrilor săi, atâta vreme cât acestea nu îi afectează pe ceilalți. Mediul profesional, de exemplu, s-a transformat profund. Companiile oferă programe flexibile, posibilitatea de a lucra de acasă, un echilibru mai bun între viața personală și cea profesională, incluziune socială etc. Au apărut profesii noi și forme moderne de muncă, precum freelancingul sau colaborările pe proiecte, care le permit oamenilor să lucreze în propriul ritm. Societatea răspunde astfel dorinței de libertate, autonomie și de confort a angajaților, fără a periclita buna funcționare.
Întrebarea esențială este: ne mai adaptăm noi mediului sau acum se adaptează mediul la noi?
Astăzi, odată cu expansiunea inteligenței artificiale, raportul dintre om și mediu pare să se inverseze. Nu noi ne adaptăm lumii, ci lumea – tot mai digitalizată și interconectată – începe să se adapteze la noi.
Inteligența artificială a devenit un instrument de modelare a realității. Algoritmii învață din comportamentul nostru, anticipează nevoi și oferă soluții personalizate. De la recomandări de filme și muzică, până la asistenți virtuali care ne organizează viața, mediul digital se reconfigurează constant în funcție de preferințele individuale.
Această adaptare nu se limitează la spațiul virtual. Casele devin inteligente, orașele conectate, mașinile autonome. Temperatura se reglează singură, traficul se fluidizează automat, iar dispozitivele din jurul nostru reacționează la gesturi, voce sau chiar emoții. Mediul fizic devine un ecosistem viu, interactiv, sensibil la nevoile umane.
Totuși, această comoditate aduce cu sine o provocare subtilă, perfidă. Dacă mediul se adaptează constant la dorințele noastre, mai știm noi să ne adaptăm la el?
Discutăm tot mai mult despre beneficiile inteligenței artificiale, mai ales într-o industrie precum cea a serviciilor pentru afaceri, unde tehnologia a devenit un element indispensabil al competitivității globale. Totuși, discuțiile despre etica utilizării acesteia sunt din ce în ce mai relevante.
Nu pentru că la un moment dat aceasta se va întoarce împotriva noastră și va distruge omenirea. Ci pentru că, pe măsură ce devenim dependenți de AI, riscăm să ne atrofiem capacitatea de gândire critică și să pierdem conexiunile neuronale care se dezvoltă prin efort, reflecție și confruntare cu necunoscutul.
Într-o lume în care fiecare decizie și fiecare experiență sunt personalizate, pericolul este să ne închidem într-o bulă de confort digital, pierzând contactul cu diversitatea și imprevizibilul. Adaptabilitatea a fost mereu sursa evoluției; dacă o cedăm mașinilor pentru prea mult confort, riscăm să pierdem una dintre cele mai esențiale trăsături umane – capacitatea de a învăța din necunoscut, din stres, din eșec.
Istoria oferă numeroase lecții și nu suntem primii care au observat riscul traiului confortabil și impactul acestuia în capacitatea de adaptare. În Roma antică, de exemplu, perioadele lungi de pace (pax romana) au adus prosperitate, dar și o slăbire a spiritului de luptă. Gladiatorii și luptele lor au apărut tocmai din dorința de a păstra vie o formă de competitivitate și rezistență.
Astăzi, în loc să ne confruntăm cu realitatea, alegem adesea surogate: medii artificiale, confort controlat, rutine previzibile. Ne desenăm propria lume pentru a păstra iluzia controlului, dar adaptabilitatea se pierde atunci când dispar provocările, iar acesta este un risc letal.
Corpul se adaptează la ceea ce trăim. Fără mișcare, fără stres natural, fără variații, pierdem rezistență, încetul cu încetul, pe nesimțite. La fel și mintea: fără provocări și fără confruntarea cu necunoscutul, devine inertă.
În București, în luna octombrie, autoritățile au anunțat cod roșu din cauza ploilor abundente și au închis școlile. La birou aveam în acea zi o echipă de lideri din Marea Britanie, care s-a panicat la auzul alertelor, al închiderii școlilor și al măsurilor de urgență. În final, a fost doar o ploaie obișnuită, exact ca o zi normală la Londra, cum bine au observat colegii mei. Am realizat și cu această ocazie cât de mult ne-am pierdut măsura adaptării. Când eram copil se opreau școlile doar dacă ningea abundent, iar stratul de zăpadă avea un metru. La Londra nu se opresc școlile când plouă. Desigur, înțeleg că meteorologia nu este tocmai o știință exactă și putea fi mult mai rău, dar această întâmplare m-a ajutat să realizez un risc subtil, altminteri mai greu decelabil.
Poate că tocmai acolo trebuie să revenim: la adaptare, la antrenarea minții, la ieșirea din zona de confort. Doar provocarea ne menține vii, iar capacitatea de adaptare ne păstrează umani fiind garanția evoluției.
Rămâne de văzut cum va reacționa omenirea la această provocare și dacă va decide, la fel ca Roma antică, să creeze surogate ale provocărilor actuale, ce vor fi estompate de viața mai bună de care încercăm să ne bucurăm. Nu este exclus să folosim chiar inteligența artificială, de care ne temem atât de mult, în acest sens.
