Boala nu poate fi pusă pe pauză: în zilele de incertitudine, starea de sănătate se poate deteriora, iar opțiunile terapeutice se pot reduce.
Daca ne intrebam cât timp așteaptă pacienții români pentru accesul la medicamente noi, raspunsul este usor de gasit. Potrivit celor mai recente rezultate ale indicatorului Patients W.A.I.T., pacienții români așteaptă, în medie, 1.110 zile de la autorizarea europeană până la disponibilitatea medicamentului în sistemul public. Aceasta înseamnă peste trei ani și aproape dublul mediei europene de 597 de zile.
Asadar, apare o intrebare esentiala: ce trebuie să includă o politică a medicamentului care răspunde nevoilor pacienților din România? Pacienții nu ar trebui să fie nevoiți să aleagă între medicamente accesibile ca preț, continuitatea aprovizionării și accesul la inovație. O politică coerentă trebuie să le asigure pe toate trei. Există deja semnale încurajatoare: se discuta deja in spatiul public despre necesitatea unei reforme structurale a sistemului de prețuri și rambursare, aliniată la modele europene cu performanțe mai bune, iar ultimele actualizări ale listelor de medicamente gratuite și compensate arată că progresul este posibil.
Insa cum poate deveni procesul de rambursare mai rapid și mai predictibil? România are nevoie de un calendar transparent și regulat pentru actualizarea listei medicamentelor compensate și de un termen clar între evaluarea pozitivă a unei tehnologii medicale și accesul efectiv al pacienților. Dacă o terapie și-a demonstrat valoarea, etapele ulterioare nu ar trebui să se transforme într-un coridor administrativ fără un final previzibil.
O intrebare cheie pentru intreg sistemul de sanatate ar fi: cum poate fi pregatita sosirea viitoarelor terapii inovatoare? Analiza prospectivă poate ajuta autoritățile să anticipeze terapiile care se apropie de aprobare, să estimeze populațiile eligibile și să planifice bugetele din timp. O finanțare adecvată și orientată spre viitor ar reduce deciziile fragmentate și ar oferi mai multă predictibilitate pacienților, medicilor și instituțiilor publice. România poate utiliza acorduri de acces gestionat mai flexibile, inclusiv modele bazate pe rezultate acolo unde este potrivit, și poate consolida infrastructura digitală astfel încât datele din practica medicală curentă să susțină deciziile.
Când accesul la tratament întârzie, povara se rasfrange asupra vieții de zi cu zi a oamenilor. Este resimțită de pacientul care își pierde treptat autonomia, de familia care îi devine sprijin permanent, de colegii care îi simt absența și de spitalele care gestionează complicații ce ar fi putut fi evitate. Costurile nu dispar, ci se transferă către internări, concedii medicale, pierderi de productivitate și ore de îngrijire oferite, adesea în tăcere, de cei dragi. De aceea, investitiile in inovatie medicala nu sunt doar o linie bugetară: ele devin o investiție în timp câștigat alături de familie, în independență, demnitate și șansa unei vieți mai lungi și mai bune.
Ca o concluzie, ma intreb: poate România înlocui anii de așteptare cu ani de speranță? Iar raspunsul este “Da”. Situația este tot mai clar asumată de autorități, profesioniști din sănătate, organizații de pacienți și industrie. România nu trebuie să rezolve totul peste noapte, ci să convină asupra destinației, să stabileasca parcursul și să avanseze consecvent. Pentru ca inovația capătă sens doar atunci când ajunge la oameni.
