Santorini se află în arcul vulcanic activ al sudului Mării Egee, iar activitatea vulcanică din regiune a început cu sute de mii de ani în urmă, scrie Greek Reporter. De-a lungul acestei perioade, curgerile de lavă, cenușa și marile erupții au construit noi suprafețe de uscat, în timp ce prăbușirile ulterioare au distrus sau au scufundat părți din formațiunile precedente.
Santorini nu a fost întotdeauna insula pe care o vedem astăzi
Cercetările geologice citate de publicația elenă indică existența mai multor centre eruptive și a cel puțin 12 episoade explozive majore în istoria geologică a Santorini.
Fiecare etapă de activitate vulcanică a adăugat straturi noi de material, iar evenimentele care au urmat au remodelat din nou regiunea. Santorini trebuie privită astfel mai degrabă ca un grup de insule aflat într-o transformare continuă decât ca o singură masă de uscat care și-a păstrat forma de-a lungul timpului.
Urmele acestor procese sunt încă vizibile în pereții calderei. Straturile succesive de lavă, cenușă și alte materiale vulcanice păstrează o parte din istoria erupțiilor care s-au succedat în regiune.
Caldera din Santorini nu a fost creată de o singură erupție
Imensul bazin umplut astăzi de mare este una dintre caracteristicile definitorii ale Santorini. Deși este asociat frecvent cu marea erupție din Epoca Bronzului, caldera are o istorie mult mai veche.
Potrivit materialului, mai multe evenimente majore au provocat prăbușiri ale structurii vulcanice în diferite perioade. Calderelor mai noi li s-au suprapus structuri mai vechi, rezultând treptat forma complexă vizibilă astăzi.
Erupția minoică, produsă în urmă cu aproximativ 3.600 de ani, rămâne cel mai cunoscut dintre aceste evenimente.
Aceasta a fost una dintre cele mai mari erupții ale Holocenului. Cantități foarte mari de cenușă și material vulcanic au ajuns în atmosferă, iar fluxurile piroclastice s-au extins până în mare.
Erupția a provocat o nouă prăbușire și a contribuit decisiv la conturarea actualului arhipelag, însă nu a creat caldera de la zero. Dovezile geologice arată că o depresiune de mari dimensiuni exista deja înaintea evenimentului din Epoca Bronzului.
Tot atunci, așezarea preistorică Akrotiri a fost acoperită cu straturi groase de cenușă și resturi vulcanice. Acoperirea a contribuit la conservarea clădirilor, străzilor și operelor de artă descoperite ulterior de arheologi.
După prăbușire, apa mării a ocupat o mare parte din bazin, contribuind la apariția formei de semilună cu care Santorini este asociată astăzi.
Vulcanul a continuat să creeze uscat după erupția minoică
Activitatea vulcanică nu s-a oprit după catastrofa din Epoca Bronzului.
În interiorul calderei inundate, lava a început ulterior să formeze Palea Kameni și Nea Kameni, insulele întunecate care pot fi observate astăzi din localitățile construite pe marginea calderei.
Aceste formațiuni se numără printre cele mai tinere părți ale sistemului vulcanic. Erupțiile succesive au continuat să adauge straturi de lavă timp de secole.
Cea mai recentă erupție menționată de Greek Reporter a avut loc în 1950.
Privită din Fira, Imerovigli sau Oia, actuala configurație a Santorini reunește astfel etape foarte diferite ale istoriei sale geologice: pereții vechi ai calderei păstrează urmele ciclurilor anterioare de erupție și prăbușire, iar Nea Kameni și Palea Kameni arată că procesul vulcanic a continuat mult după formarea unei mari părți din peisajul actual.
Santorini este, din perspectivă geologică, doar forma actuală a unui teritoriu transformat timp de sute de mii de ani. Peisajul care a făcut insula una dintre cele mai cunoscute destinații ale Greciei este rezultatul aceluiași sistem vulcanic care a construit, distrus și reconstruit în repetate rânduri această parte a Mării Egee.
