Cand nu vanam, impuscam orice, de la cutii de bere la gaini decapitate, de la tinte cu siluete umane la „farfurii zburatoare“. Acestea din urma au intrat intai in obisnuinta nobililor, apoi a tuturor posesorilor de arme, iar in cele din urma impuscatul farfuriilor a devenit sport olimpic.

Clubul „Arta si precizia“

O arma confera posesorului un statut deosebit: putere, concentrare, maturitate. Cel care are o arma este un bun cap de familie, nu-i lasa pe membrii comunitatii sale sa moara de foame. Armele aduc cu ele atribute divine, dreptul asupra vietii si mortii, ofera siguranta, protectie, atitudine de forta. Suficient cat sa fie dorite de toata lumea.

Dupa ce au iesit din proprietatea exclusiva a cadrelor militare si a nobililor, mai exact odata cu nasterea micii burghezii, armele de foc au devenit unele dintre primele simboluri achizitionate pe scara larga, alaturi de bijuterii si de imobile „centrale“. Pe de alta parte, padurile nu mai aveau cum sa ofere atata prada cat sa permita concursuri de indemanare intre vanatori si, in plus, dat fiind ca moda era predominant urbana, pana si accesul la evenimente traditionale, cum ar fi vanatoarea anuala de vulpi, ridica probleme mari din cauza numarului mereu crescand de doritori.

Insa fiecare voia sa demonstreze ca are cea mai precisa arma, cea mai sigura mana, cele mai bune performante. Din America soseau neincetat cartulii de aventuri in care pistolari din Vestul Salbatic stingeau trabucul adversarilor de la treizeci de metri cu un singur glont. Trebuia sa se intample ceva care sa le dea ocazia si europenilor sa se confrunte. Asa au aparut primele cluburi de tir si primele competitii oficiale, deschise oricarui doritor.

De la porumbeii vii la cei de lut

Unul dintre primele sporturi dezvoltate a fost reluarea unui sport vechi, „trap shooting“, rezervat multa vreme marilor detinatori de terenuri. Numele vine de la „capcana“, „cusca“ - „trap“ - si se refera la prima atestare a acestui joc, din 1973, cand tintele erau porumbei eliberati din custi pentru participantii la concurs. De obicei, se foloseau porumbei „pasageri“, rapizi si cu un zbor oarecum dezordonat, ceea ce facea sportul mai dificil si, implicit, mai atragator pentru cei care doreau sa-si demonstreze calitatile de tragatori de elita. Din acea vreme au ramas pana azi destule expresii consacrate in jargonul tragatorilor: „a kill“ sau „a hit“ desemna tinta atinsa, in timp ce „bird away“ insemna o tinta ratata.

Cand porumbeii pasageri au disparut aproape complet din fauna americana, in timpul razboiului civil, un militar a avut ideea sa organizeze campionate tragand in sticle si conserve aruncate de soldati in diverse directii. Nu a trecut mult pana la aparitia talerelor, numite „porumbei de lut“ (clay pigeons) si, dupa scurta vreme, a dispozitivelor de a-runcare (trap house), care au inlocuit „sclavii“. Deviantii sportului au lansat, o vreme, mai ales in zonele mai putin civilizate ale Americii, vanatoarea de gaini proaspat decapitate, data fiind dificultatea de a tinti un exemplar care se misca fara noima, insa sportul nu a avut mare succes, mai ales ca era umanismului „zooprotector“ tocmai incepea.

Sport olimpic

In 1900, talerele, sub forma simpla de trap shooting, deveneau sport olimpic. In trap-ul simplu, tragatorii se muta intre cinci pozitii, existand fie concursuri individuale, fie pe echipe. In competitiile internationale, fiecare tragator are de tras 125 de gloante (barbati) sau 75 de gloante (femei). Primii sase ajung in finala, unde trag cate 25 de gloante. In Olimpiada s-au folosit, de la inceput, masini de aruncat cu 15 unghiuri fixe, spre deosebire de americani, care utilizau in competitii masini cu un brat oscilant, aflat mereu in miscare. Insa varianta americana, chiar daca pare mai dificila, pentru ca tragatorul nu vede in ce unghi se afla masina cand „cere“ un taler (celebrul strigat „Pull!“), nu putea fi utilizata in competitii olimpice pentru ca nu oferea un grad egal de dificultate tuturor participan-tilor (o lovitura „dreapta“ e mai usoara decat una spre stanga sau spre dreapta).

Masina cu unghiuri fixe a ramas de referinta, fiind permanent imbunatatita. La competitiile de astazi, un calculator stabileste o serie aleatorie de unghiuri, dar suma este intotdeauna constanta: 10 focuri spre stanga, zece spre dreapta si cinci drept inainte.

Din 1996, Olimpiada a inceput sa gazduiasca si campionate de „double trap“, in care unele masini arunca doua talere in loc de unul, la o secunda distanta de „cerere“, cu o viteza de aproximativ 75 de kilometri pe ora. ISSF (International Shooting Sports Federation), autoritatea suprema a tuturor sporturilor care presupun utilizarea armelor de foc, se afla la aceasta ora intr-un oarecare conflict cu NSSA (National Skeet Shooting Association), divergentele pornind de la cat de exigent trebuie sa fie acest sport. In SUA, ratarea unei tinte inseamna pierderea fara niciun dubiu a vreunui loc fruntas. In Europa, ca si la Olimpiada, se incearca sporirea permanenta a gradului de dificultate, considerandu-se ca o suma de scoruri perfecte nu poate fi reprezentativa pentru stabilirea unui clasament.

Cu toate aceste divergente, skeet-ul a intrat in randul sporturilor olimpice in 1968. Din 1992, acest sport nu mai este permis decat barbatilor, cum se va intampla, de altfel, si cu double trap-ul, incepand din 2008. Skeet-ul a aparut in 1915, fiind inventat de un pasionat vanator de potarnichi, Charles E. Davies, si nu a mai suferit niciun fel de modificari dupa 1923. Marea deosebire este ca tintele de skeet au doar 10 centimetri diametru, sunt mai curbate decat talerele obisnuite si au si o viteza considerabil mai mare - 112 kilometri pe ora. Insa aceasta nu este singura diferenta. Exista opt posturi de tragere in loc de cinci, doua masini de aruncat skeet-uri, iar distanta tragatorului fata de tinta creste in functie de experienta, varsta si indemanare.

Mai exact, masinile arunca skeet-urile la 4,5 metri deasupra pamantului si 5,5 metri intr-o latura fata de mediana semicercului pe care sunt asezate posturile de tragere. Prima masina este mai inalta si „trage“ de la o inaltime de trei metri, a doua trage de la doar un metru, astfel incat skeet-urile sa aiba traiectorii asemanatoare celor ale pasarilor. Rundele constau in tragerea, de la fiecare punct, a patru focuri: doua pentru skeet-urile aruncate individual, doua pentru skeet-urile aruncate simultan de cele doua masini. Este, evident, interzis sa se traga mai mult de un foc pentru fiecare tinta. Pe masura ce performantele tragatorilor cresc, acestia se pot muta din ce in ce mai departe de tinta.

Despre ce inseamna performanta in acest sport este greu de povestit, insa aveti un tragator profesionist, care demonstreaza calitatile unei pusti de trap shooting intr-un clip publicitar, postat la adresa www.youtube.com, sub numele de Beretta Shotgun. Cu 12 focuri (12 gloante are magazia) in 1,73 secunde si 50.000 de focuri trase in cinci luni fara a suferi vreo alterare a calitatilor (alte arme ar fi „expirat“ de mult, dar Beretta, care este probata, se anunta ca viitoarea mare arma a competitiilor de profil).