Daca muncesti intr-o tara civilizata si ai o slujba medie, mai nimic nu te impiedica sa cumperi un Triumph Rocket III, o locomotiva care doar da impresia ca ar fi motocicleta, sau o masina sport decapotabila, ambele capabile sa te poarte pe autostrazi cu mai bine de 250 de kilometri pe ora. Insa pentru amatorii de hot rod asta nu inseamna decat ca esti un oarecare, la fel ca masina sau motocicleta de serie pe care ti-ai ales-o. Esenta e sa fii altfel, ramanand puternic.

Puterea la putere

Hot rod-urile s-au nascut in acelasi timp cu chopper-ele, odata cu lasarea la vatra a primelor generatii de veterani din cel de-al Doilea Razboi Mondial. Nevoia de adrenalina, de zgomot, de aventura si de un nou stil de viata au condus fara mari ocoluri la „atacarea“ cu chei, aparate de sudura si fierastraie a motocicletelor si masinilor. Prima etapa a fost „dezbracarea“ vehiculelor de tot ceea ce era inutil, astfel incat scaderea greutatii sa aduca un plus de viteza. Primele hot rod-uri erau masini clasice, lasate fara barele de protectie, acoperis, geamuri, capac de portbagaj si capota motorului. Dupa cativa ani, au devenit centrul atentiei, iar V8-urile au inceput sa scrie istorie.

Termenul „hot rod“ are o origine relativ neclara. O varianta ar fi ca la originea sa ar sta „hot roadster“, roadster-ele fiind primele masini tunate, cu roti late si cu suspensiile schimbate, astfel incat sa se afle cat mai aproape de pamant. Alta ar fi ca „hot rod“ semnifica, de fapt, schimbarea sistemului biela-manivela care transfera energia de la cilindri la arborele cotit, astfel incat motorul sa poata produce mai multe rotatii pe minut, fara ca vreo piesa sa cedeze.

In esenta, ambele potentiale radacini spun cam acelasi lucru: masina trebuie modificata asa incat sa i se potriveasca posesorului. Cert este doar ca anii ’50 si ’60 nu au fost, de fapt, atat de toleranti pe cat ne invata astazi Hollywoodul. Ba dimpotriva, hot rod a fost utilizat, pana prin anii ’80, ca termen peiorativ. Doar noile performante si raspandirea curentelor alternative i-au ajutat pe iubitorii acestor bijuterii sa-si „transforme porecla in renume“.

Inceputurile unui fenomen

Nascut in 1913, in Oklahoma, Wally Parks a fost unul dintre primii promotori ai masinilor puternice, insa mare parte din atentia sa a ramas indreptata mai mult catre bolizii din „drag racing“ (curse in linie dreapta, cu masini construite super-aerodinamic, mult alungite si foarte joase), si mai putin catre „muscle cars“, masinile „de oras„, tunate pentru viteza, dar si cu o atentie deosebita acordata aspectului. La sfarsitul anilor ’40, adica in momentul in care tunning-ul devenea o moda, a infiintat prima revista dedicata hot rod-urilor, publicatie ce a avut un rol major in transferarea curselor de pe strazile oraselor pe piste specializate.

Mai tarziu, Wally Parks avea sa infiinteze Hot Rod Association, principala autoritate in domeniul „drag racing“. In memoria sa, orasul Pomona din California gazduieste un muzeu al hot rod-urilor, „The Wally Parks NHRA Motorsports Museum“. In aceeasi perioada in care Parks era redactorul-sef al „Hot Rod Magazine“, si mai ales datorita eforturilor sale, desertul de sare de langa Salt Lake City a intrat in constiinta colectiva ca find locul in care se poate accelera fara nicio limita.

Viitoarele modele propulsate de reactoare jet sau de cupluri de cate patru motoare V8 au atins aici performante inimaginabile, de la depasirea vitezei sunetului la acceleratii de peste 5G exercitate asupra pilotilor. „Drag racing“-ul era insa rezervat exclusiv vitezomanilor in cautare de recorduri, iar tunning-ul avea inca alte zeci de resurse capabile sa satisfaca dorintele unei intregi generatii de rebeli.

Gel si oxid de azot

„Greaser“ este orice „etnic alb“ din SUA, fie el italian, spaniol sau irlandez, cu parul plin de gel, ulei, parfum si fixativ si membru al unei gasti preocupate de masini sau motociclete. Pentru un profil clar, „Grease“-ul lui John Travolta si Olivia Newton-John ramane de referinta.

James Dean, pe de alta parte, a scris istoria hot rod-urilor dupa ce a reusit sa moara exact asa cum a trait, ca un „rebel fara cauza“. Spectacolul televiziunii punea stapanire pe dome-nii din ce in ce mai intinse, provocand o miscare similara in presa tiparita. Dupa ce hot rod-urile au devenit subiectul central al catorva zeci de reviste, astazi exista si doua canale de televiziune specializate - Classic Cars si Horsepower TV.

Gelul de par este un „accesoriu tot mai rar“, dar de la generatia Grease au ramas doua lucruri importante: propulsia ajutata de oxid de azot (cand motorul supraalimentat nu a mai facut fata) si utilizarea tuturor culorilor curcubeului in designul unei masini. Pe de o parte, pentru ca un anumit stil de a vopsi masina declara sus si tare ceea ce capota ascunde: aceasta este o masina puternica si personalizata. Flacari, frunze, decupaje metalice aplicate pe aripi si portiere - toate indica transformarea „din interior“, trecerea de la o masina de serie la una deosebita.

Modele clasice

Hot rod-ul initial, mai mult o racheta decat o masina, si-a trait viata intre 1945 si 1965, fiind inlocuit progresiv dupa 1955 de masinile „cu muschi“. Pentru ca un hot rod adevarat costa enorm, fiind fabricat integral manual, „tabla de colectie“ a devenit noul concept calauzitor al tineretului. Cimitirele auto erau pline de masini de serie fabricate inainte de 1942. Mult mai ieftin decat sa construiesti un hot rod era sa modifici transmisia si motorul unei asemenea masini, sa o mai vopsesti pe ici-colo si sa iesi sa o turezi la maximum in fata prietenilor.

Motoarele Ford V8 si Chevrolet v8 erau suficient de compacte pentru a se potrivi pe vechile caroserii si sasiuri, erau foarte puternice si nici nu costau exagerat de mult. Inovatia Chrysler hemi, cu camerele de combustie semisferice, a fost ultimul mare pas: cu o circulatie a aerului infinit mai buna, permisa de asezarea pe pozitii opuse a valvelor (in loc de pozitii alaturate, ca inainte), motorul putea fi acoperit, fara riscul de supraincalzire. Au aparut in schimb „aspiratoarele“, decupajele de caroserie care se permita accesul eficient al aerului rece la viteze mari.

Dupa 1965, de altfel, oferta de Ford Model T sau de Ford 1932 a scazut enorm, iar hot rod-urile s-au indreptat catre Cadillac V 16, deja dotat cu un supermotor. In Europa, moda hot rod a prins cel mai bine in Suedia, unde cateva modele de Jaguar si Volvo se pretau excelent la transformari. Intre 1969 si 1982 insa, Suedia a impus obligativitatea crash-test-urilor pentru orice masina noua, si mai nimeni nu si-a permis sa construiasca cinci-sase masini, pentru a ramane cu una singura dupa teste. Solutia a aparut de la sine, odata cu consacrarea filosofiei Volvo - „Siguranta mai presus de orice“: sasiul Volvo Duett.

Autoritatile considerau un hot rod construit pe acest sasiu doar o reechipare, nu o transformare, deci nu mai era nevoie de teste. Pana astazi, suedezii au cea mai puternica miscare hot rod din Europa si chiar Volvo mai lanseaza cate un model-concept inspirat din aceasta lume, asa cum a fost T6, botezat astfel in cinstea (si amintirea) celebrului model T.