Prima schisma in modul de viata al primei generatii care a amenintat cu adevarat sa aduca haosul in metropole venit din acelasi orgoliu care i-a impins pe bumpee catre margine: una este sa fii un yupee obisnuit, plafonat de cele cateva milioane de dolari facute peste noapte, alta este sa fii un yupee care, indiferent de cat lucreaza, nu se opreste niciodata si nu are nicicand satisfactii. Categoria din urma - cea mai reprezentativa si cel mai bine caracterizata de excese - a devenit patura de sus a clasei yupee - Yumpee: Young Upwards Moving Urban Professionals, cei care nu merg decat in sus.

Workoholicii

Intrarea yupee-lor in cultura universala a survenit cu mai bine de doua decenii in urma. Webster-ul consemneaza ca sens initial al cuvantului „un tanar sub 40 de ani care a dat lovitura in anii ’80“. Pentru englezii terorizati de imaginea lui Elton John si inca netreziti din socul Sid Vicious, un yupee era orice tanar cu bretele rosii, telefon mobil de dimensiunea unei caramizi, parul strans in coada de cal, care lua masa doar in restaurante de lux.

La americani, dintre toate aceste „calitati“, coada a fost prima si ultima condamnata. Insa a fost de ajuns pentru a conferi o conotatie negativa termenului „yupee“ in comunitatile mai conservatoare din centrul Americii.

In aglomerarile urbane de pe coastele SUA insa, un yupee reprezinta adevarata coloana pe care se sprijina corporatiile, marile firme de avocatura si brokeraj, o parte din ziare. A fi yupee nu inseamna doar sa ai un salariu mare, ci si sa ai un anumit profil psihologic.

Venind ca prima generatie bine definita dupa marea aventura hippie, yupee au fost considerati „lasi si tradatori“ pentru ca s-au integrat rapid in structurile corporatiste atat de detestate de tinerii anilor ’60-’70. Slujindu-si neabatuti joburile de la 9.00 la 17.00, yupee s-au vazut descrisi in tratatele de sociologie si psihologie ca fiind „obsedati de munca“ (aici s-a nascut celebrul termen „workoholic“), oameni care prefera sa duca acasa valorile corporatiei in care lucreaza decat sa-si caute propriile repere, care isi lasa relatiile de familie sa se deterioreze, in favoarea orelor de lucru suplimentare si care se muta dintr-un colt in altul al tarii sau al lumii, cu sau fara familie, dupa cum cere firma angajatoare. Acest din urma aspect a starnit numeroase controverse si dezbateri publice pe marginea „dezradacinarii“ copiilor de yupee si a viitorului incert si traumatizant al acestora,

„Cursa de soareci“

Excesul de munca si-a aratat primele roade la sfarsitul anilor ’80, cand toate firmele producatoare de masini sport decapotabile au dat lovitura pe piata din Vest. Yupee incepea sa insemne mai mult: masina de lux, telefon mobil, pachete de actiuni, haine de la producatori de renume si vile ultramoderne, superdotate cu ultimele descoperiri in materie de tehnologie.

Dar psihologii considera ca acumularea de bunuri nu a fost suficienta pentru a contrabalansa lipsa de timp a yupee. In aceeasi perioada, a aparut termenul „cursa de soareci“, care definea, plin de echivoc, si lipsa cronica de timp a tinerilor, si faptul ca majoritatea erau captivi in sistemul pe care il deserveau. Jumatatea de ora petrecuta intre boxele de zeci de mii de dolari, pe canapelele din cea mai fina piele de Cordoba, alaturi de cea mai scumpa havana acompaniind cel mai fin whisky au fost, in cele din urma, prea putin pentru a compensa volumul enorm de munca si informatii vehiculat de yupee in timpul unei zile obisnuite. De aici, ruptura.

Psihopatopee

Pentru cei care au vazut „American Psycho“, un film definitoriu pentru relatiile sociale ale yupee, secventa care descrie cel mai bine mintea unui „young professional“ este cea in care personajul principal intra in criza doar pentru ca un coleg - la fel de snob, bogat si inspirat in relatiile cu clientii - avusese bafta sa gaseasca litere mai frumoase si un carton mai fin pentru cartile sale de vizita.

Yupee erau caracterizati, pana la inceputul anilor ’90, de manierismele menite sa le confirme statutul social: doamnele yupee stateau relaxate, la umbra, la o masa a carei existenta presupunea plata a cateva mii de dolari pe an, in timp ce colegii de birou isi prezentau unul celuilalt, pe terenul de golf, ultimele crose achizitionate, niciodata mai ieftine de 1.000-2.000 de dolari. Dupa un cocktail de crevete, un bol de caviar si o sticla de Dom Perignon, fiecare se urca in Ferrari-ul sau Lamborghini-ul primit de la firma si pleca sa-si barfeasca vecinul cu sotia.

Linistea acelor vremuri a fost spulberata insa rapid. Yupee au devenit dependenti de revarsarile de adrenalina, singurele antidoturi pentru lungile ore petrecute la birou. Yupee inseamna azi curse cu masini de lux pe strazile New York-ului, cluburi cu prostituate rafinate, droguri tari, cocktail-uri de sute de dolari, apartamente stralucitoare pentru evadarile din familie si, mai presus de toate, cel mult o ora de somn pe zi. Un adevarat yupee munceste si 17 ore zilnic, dar apoi nu ajunge niciodata acasa. Cel mai adesea se intoarce la birou direct din cluburi exclusiviste. Iar efectele asupra sanatatii mintale devin vizibile dupa patru-cinci ani de la inceputul carierei de succes.

Segregatia sus-jos, Africa-SUA

Pentru multi, ideea ca afro-americanii castiga mai putin, in medie, decat albii este echivalenta cu enuntarea unui truism. Asa s-a nascut primul curent anti-yupee. Cel al oamenilor de culoare care s-au bucurat de un deplin succes profesional, de venituri mult peste medie si de aceleasi oportunitati ca un „alb“ absolvent de Harvard.

Afro-americanii de succes au devenit „Bumpees“ - Young Black Upward Moving Professionals, o categorie separata de „yupees“, mai degraba inclinata catre militantism social decat catre excesele care i-au consemnat pe, yupees, in istorie.