Dacă este adevărat că Mario Prada credea că femeile și afacerile nu au loc la aceeași masă, atunci aceasta ar putea fi dovada că poți să te înșeli foarte tare și, în același timp, businessul creat să aibă un succes răsunător.
Există oameni care intră în industria modei din pasiune pentru haine, podiumuri, glam. Miuccia Prada a ales o cale mai puțin previzibilă: prin contradicții, politică și o încăpățânare în a nu accepta o rețetă rigidă a frumuseții.
Crescută într-un mediu catolic burghez, femeia atrasă de activismul de stânga, după cum s-a prezentat intr-un interviu acordat publicației La Repubblica, Miuccia s-a redefinit în designerul care avea să transforme Prada într-un reper global al modei.
Cea mai mare schimbare din viața mea s-a petrecut atunci când am trecut de la a fi o burgheză catolică la a fi o activistă de stânga.
Miuccia Prada
Povestea Prada nu începe însă cu ea, ci cu bunicul ei, Mario Prada. În 1913, acesta a deschis primul magazin Prada în Galleria Vittorio Emanuele II din Milano, un punct fierbinte și astăzi în industria modei. Acolo se vindeau genți, cufere și accesorii de călătorie, obiecte făcute pentru o lume în care luxul era direct legat de ideea de drum, statut și exclusivism.
Câțiva ani mai târziu, în 1919, Prada devenea furnizor oficial al Casei Regale Italiene. Era genul de recunoaștere care așeza brandul într-o zonă foarte precisă a societății italiene: aristocrație, clasă superioară, eleganță controlată.
Miuccia Prada și ruptura de frumosul clasic
Înainte ca Miuccia Prada să intre în afacerea familiei, la mijlocul anilor ’70, Prada era deja un reper. Chiar dacă Miuccia avea să răstoarne clișeele moștenite, a fost nevoie de un instinct antreprenorial pentru a duce businessul mai departe, iar acesta a venit în Prada odată cu întâlnirea din 1977 cu cel ce avea să îi devină soț, Patrizio Bertelli.
Adevăratul meu punct de vedere în modă este să merg împotriva clișeelor despre frumusețe și despre ce este sexy.
Miuccia Prada
În 1985, cu trei ani înainte de prima colecție de haine pentru femei, Prada a făcut o alegere aparent minoră: a transformat un rucsac negru din nylon într-un obiect de lux. Pentru o casă născută în zona articolelor de lux din piele, alegerea unui material cu aer tehnic, apropiat de zona militară, era mai aproape de o erezie decât de o idee genială.
Nailonul pocono, rezistent la apă și foarte fin la atingere, arăta că luxul poate ieși din tipare. Că poate fi discret, negru, funcțional, greu de înțeles la prima vedere și tocmai de aceea memorabil.
În 1979, Prada a lansat prima colecție de pantofi pentru femei. Apoi, în 1983, au început să apară magazinele proprii, amenajate într-un stil recognoscibil, dominat de acea nuanță de verde pal care avea să devină „Prada green”. Primul astfel de magazin a fost deschis la Milano, pe Via della Spiga, iar apoi au urmat New York, Madrid, Londra, Paris și Tokyo.
Moda Prada aducea o lume în care frumusețea nu trebuia să fie evidentă din prima clipă, în care o ținută putea să pară intelectuală, ciudată, rece sau chiar incomodă, dar tocmai de aceea interesantă. Criticii au numit mai târziu această estetică „ugly chic”, scrie W Magazine. Urâtul a devenit, din acceptabil, dezirabil.
Moda nu s-a deschis niciodată către urât. Eu am început asta și am fost criticată mult pentru acest lucru. Dar acesta a fost succesul Prada.
Miuccia Prada
De la Milano la capătul pământului
În 1988, Prada a prezentat prima colecție de haine pentru femei pentru sezonul toamnă-iarnă pe podiumul de la Milano. Era începutul unei etape în care brandul avea să iasă tot mai mult din zona accesoriilor și să intre în clubul modei internaționale.
În 1991, Prada ajungea deja pe piețele din Orientul Îndepărtat și Statele Unite. În 1993, venea prima colecție de ready-to-wear și încălțăminte pentru bărbați, cu un show organizat la Milano și, tot atunci, compania a lansat Miu Miu și a creat Fondazione Prada.
În paralel, grupul a început să adune în jurul său și alte nume cu istorii proprii. Church’s, brandul britanic de încălțăminte fondat în 1873 în Northampton, a intrat în portofoliul Prada Group în 1999. Car Shoe, născut în 1963 din pasiunea lui Gianni Mostile pentru pantofi făcuți manual și mașini de curse, a fost preluat în 2001. Pasticceria Marchesi, cofetăria milaneză fondată în 1824, a intrat în grup în 2014.
Fiecare dintre aceste achiziții spune ceva despre felul în care Prada s-a definit în zona luxului: nu doar ca modă, ci ca stil de viață. Dar nu toate mișcările au fost simple sau lipsite de costuri. La finalul anilor ’90, grupul a încercat să joace rolul unui conglomerat de lux, după modelul competitorilor francezi. A cumpărat Jil Sander, Helmut Lang și Church’s, iar Bertelli avea să recunoască ulterior că o parte dintre aceste achiziții au fost greșeli strategice.
Arta și intersecția lumilor
Chiar dacă Miuccia Prada spune că nu a fost atrasă inițial de artele vizuale, istoria recentă a grupului arată o relație tot mai puternică între modă și cultură. Prada Marfa, instalația creată în 2005 de Elmgreen & Dragset în deșertul Chihuahua din Texas, este poate unul dintre cele mai cunoscute exemple. Un fals magazin Prada, așezat în mijlocul pustietății, la 37 de mile de orașul Marfa, ca o glumă serioasă despre consum, lux și imagine.
În 2009, Prada Transformer a apărut la Seul, lângă Gyeonghui Palace, ca un spațiu experimental pentru modă, film, artă și cultură. Clădirea proiectată de OMA/Rem Koolhaas putea fi rotită și folosită în configurații diferite, pentru perspective diferite.
Apoi, în 2015, Fondazione Prada și-a deschis sediul permanent din Milano, într-un fost complex industrial din Largo Isarco. Spațiul a devenit unul dintre locurile prin care Prada și-a consolidat imaginea de brand care vrea să participe la conversația culturală.
Sediul din Milano, conceput de Rem Koolhaas și studioul OMA pe locul unei foste distilerii din anii 1910, combină 7 clădiri existente cu 3 structuri noi, pe o suprafață de 19.000 mp. În interior, printre săli de expoziție și arhive, se află și Bar Luce, un bar proiectat integral de Wes Anderson. Este genul de detaliu care pare foarte Prada: lux, artă, ironie și meșteșug.
Aceeași logică a stat și în spatele magazinelor Epicenter. În 2001, Prada a deschis la New York primul magazin proiectat de Koolhaas, urmat de Tokyo și Los Angeles, realizate cu Herzog & de Meuron. Compania a înțeles mai devreme decât mulți competitori că un magazin nu este doar un loc în care vinzi. Iar arhitectura, atunci când este bine folosită, nu este doar un cost, ci un argument care susține prețul.
Prada ajunge până la Lună, apoi la Versace
În ultimii ani, Prada s-a întors la ideea de călătorie: explorarea spațială. În 2024, la International Astronautical Congress de la Milano, Prada și Axiom Space au prezentat designul noului costum spațial NASA pentru misiunea lunară Artemis. Inginerii Prada au lucrat alături de echipa Axiom Space la un costum conceput pentru condițiile dure din spațiu și pentru explorarea polului sud lunar.
Și, poate pentru a nu fi atât de previzibil, brandul a decis că este timpul, în decembrie 2025, să achiziționeze un alt gigant: Versace, casa fondată de Gianni Versace în 1978, care are o energie opusă față de Prada, mai solară, mai directă, mai senzuală, mai spectaculoasă.
Achiziția Versace, pentru 1,25 miliarde de euro, conform Modaes, este cea mai ambițioasă mișcare a grupului din ultimii ani, dar și una dintre cele mai riscante. Brandul a contribuit în acel an cu venituri nete de 684 milioane de euro și rămâne pe pierdere la nivel operațional, cu o îmbunătățire a profitabilității așteptată din 2027.
Prada și Versace sunt două feluri diferite de a spune o poveste despre Italia. Una este cerebrală, tensionată, uneori austeră. Cealaltă este exuberantă, teatrală, imediat recognoscibilă. Împreună ar putea arăta cât de complex este, de fapt, stilul italian.
Prada, de la brand la companie
Grupul operează astăzi 25 de unități proprii de producție, dintre care 23 în Italia, iar 91% din business vine prin canalul direct. Într-o industrie în care multe case de modă au externalizat masiv producția, Prada a continuat să susțină că a controla produsul înseamnă, de fapt, a controla și poziționarea.
În 2025, în plină criză a luxului, grupul a raportat o cifră de afaceri de 5,718 miliarde de euro, 20 de trimestre consecutive de creștere și un profit net de 852 milioane de euro. Pentru o industrie care a apăsat frâna în ultimii doi ani, Prada apare mai degrabă în tabăra câștigătorilor.
În interior, compania funcționează în două viteze. Miu Miu a crescut vânzările retail cu 35% în 2025, după o bază deja spectaculoasă de 93% în 2024. Brandul Prada a înregistrat o scădere de 1%, dar a revenit pe plus în trimestrul al patrulea. Așa se explică de ce Miu Miu nu mai poate fi privită ca sora mai mică a Prada. Este, mai degrabă, motorul de creștere al grupului.
Miuccia Prada a transformat această a doua casă într-un laborator în care aproape totul este permis: referințe la anii ’70, fuste mini foarte joase, o clientelă de 25 de ani care plătește prețuri de brand de top pentru ceva ce simte că îi aparține. Miu Miu are libertatea pe care brandul Prada, cu toată greutatea lui istorică, nu și-o poate permite mereu în aceeași măsură.
Pe partea creativă, venirea lui Raf Simons în 2020 ca director de creație al Prada, alături de Miuccia Prada, a creat o formulă rară în lux: doi designeri de același rang. La început, configurația a părut neobișnuită pentru industrie. Cinci ani mai târziu, colecțiile rezultate continuă să influențeze direcția modei și tendințele.
Succesiunea Prada
Luxul italian este acum cu ochii pe Lorenzo Bertelli, în vârstă de 36 de ani. Acesta a venit în grup după o carieră de pilot de raliu, în care a reprezentat Italia în competiții internaționale. A intrat treptat în companie, mai întâi prin zona digitală, apoi prin sustenabilitate, iar astăzi este director de marketing. După achiziția Versace, a fost numit președinte executiv al casei fondate de Gianni Versace.
Lorenzo este a treia generație care trebuie să demonstreze că Prada poate rămâne Prada fără ca totul să depindă de Miuccia.
Mario Prada nu voia femei în afacerea lui. Nepoata lui a transformat un start bun într-un imperiu. Este din nou rândul unui bărbat să arate ce poate face cu o moștenire de aproape 6 miliarde de euro.
