Reporter: In opinia unui libertarian/keynesian, de la ce a pornit criza din 2008? Ajunsesera pietele prea putin reglementate?

Vlad Topan: Nici vorba. Se arunca mult prea usor cu marota aceasta a de-reglementarii cand vine vorba de criza din 2007-2008 (sau o fi 2007-2012? 13? 14?). E greu sa vorbim despre de-reglementare, cand sectorul financiar-bancar e, peste tot, printre cele mai reglementate si controlate. Sa nu uitam ca cvasitotalitatea statelor moderne functioneaza sub auspiciile a ceea ce am putea numi ”socialism monetar”, sau ”planificare centralizata in sectorul productiei monetare”.

Ionut Dumitru: Nu ma simt deloc incorsetat intr-un anume curent ideologic, mai ales intr-unul radical. Nu ma consider nici adeptul interventionismului, nici al libertarianismului (liberalism radical). Cred ca trebuie sa dam dovada de pragmatism, si, din acest punct de vedere, cred ca adevarul este undeva intre cele doua curente de gandire.

Sunt de principiu pentru piete libere, dar corect reglementate (desi crizele sunt inerente si reglementarea nici nu poate si nici nu trebuie sa le previna pe toate) si stat minimal, dar un stat puternic, cu capacitate de interventie atunci cand pietele libere creeaza dezechilibre. Ironic este insa ca unii doresc un stat mic cand e vorba de taxe, dar cand e vorba de cheltuieli publice doresc un stat puternic.

R: Odata cu extinderea crizei financiare, raspunsul a parut sa fie exclusiv keynesian. Credeti ca a fost cea mai buna abordare? Ce alternative ar mai fi fost?

V.T.: Da, din pacate raspunsurile la criza au fost keynesiene. Mai mult keynesiene intr-un mod si la o scara (ma gandesc la bailout-uri si la quantitative easing) pe care, cel mai probabil, Keynes insusi ar fi dezavuat-o, daca e sa-l credem pe ultimul Hayek.

Abordarea aceasta keynesiana – dincolo de problemele teoretice suficient de grave pe care le are, si care ar fi trebuit sa-i asigure un loc de cinste la „clasice erori” – este nefasta, in primul rand prin aceea ca prezinta drept terapie tocmai otrava (ridicata la puterea a zecea, pe deasupra) care a creat haosul: expansiunea creditului (laolalta cu intensificarea reglementarii).

I.D.: Daca il citim cu atentie pe Keynes, ceea ce unii nu o fac sau nu vor sa o faca, o sa vedem ca el nu era pentru o interventie puternica a statului in economie intotdeauna, ci sustinea un stat care sa conduca politici economice anticiclice, adica un stat care sa fie capabil sa se abtina de la stimuli inutili in economie in vremuri bune, acumuland „buffere” prin excedente bugetare, pentru a avea capacitatea de stimulare a economiei in vremuri de recesiune.

R: Care ar fi solutia din perspectiva unui keynesian//libertarian pentru criza datoriilor, in contextul in care capacitatea statului de a stimula economia pare sa fi ajuns la limita?

V.T.: Statul nu poate stimula economia in mod real. O poate doar canaliza in directii care, pana la urma, sunt nesustenabile. Cred ca, in Romania, experienta alocarii etatiste a resurselor economice (cca. 45 ani de comunism cu 20 de ani de interventionism agresiv) ar trebui sa ne fie suficienta in intelegerea acestui lucru.

Citeste si:

Prin urmare, ca peste tot, solutia este retragerea cat mai mult posibil (total, la rigoare) a statului. Sa nu se indatoreze si sa nici nu gestioneze in vreun fel (garantare, reglementare, subventionare etc.) datoria privata.

I.D.: Criza recenta a fost determinata de o multitudine de factori, de laacumularea unor dezechilibre macroeconomice in multe tari (reflectate in deficite nesustenabile de cont curent) la „suprafinancializarea” economiilor (economia financiara a crescut mult mai repede decat economia reala), cauzata de procesul de dereglementare si de lipsa de etica in conducerea institutiilor financiare.

Raspunsul autoritatilor publice la nivel global, prin stimulii fiscali si monetari aplicati, valideaza ideea de sorginte keynesiana ca pietele nu au mecanisme automate de auto-corectie si ca interventia statului este necesara pentru a revitaliza economia.

Unele state nu mai au capacitate de interventie din vina lor, intrucat au avut politici prociclice si nu mai au spatiu fiscal.

R: Cum vedeti eforturile de reglementare a pietelor financiare si ce efecte vor avea asupra economiei?

V.T.: Reiese din intrebarea 1

I.D.: Dereglementarea este un proces care a caracterizat ultimele decenii (incepand cu 1970) la nivelul pietei financiare, in incercarea de a lasa pietele cat mai libere. Cred ca reglementarea/dereglementarea vine insa in cicluri, dupa aceasta criza urmand inevitabil un proces de intarire a reglementarilor, care sa speram ca nu va vor fi atat de constrangatoare sa conduca la compromiterea potentialului de crestere economica.

R: Avand in vedere ca inegalitatile sociale s-au amplificat in urma crizei financiare, credeti ca ar trebui pus accentul pe echitate, in detrimentul cresterii economiei?

V.T.: Nu am prea mare respect pentru retorica aceasta a inechitatii. Sunt modalitati diferite de evidentiere statistica a acestora (per gospodarie versus persoana; per persoana versus pe categorii statistice etc.) care dau rezultate atat de diferite incat eu unul nu mai rezonez cand aud de cresterea inegalitatilor.

Mai degraba cred ca criza are implicatii in sensul egalizarii averilor, daca e lasata sa-si consume cursul. Ne-ar fi mai bine daca n-am mai avea deloc parte de retorica si actiunea aceasta a „umanistilor cu ghilotina” care sar, nechemati si pe seama altora, in ajutorul celorlalti.

I.D.: Inegalitatile sociale au fost doar accentuate de criza. Decalajul dintre clasa bogata si cea saraca s-a accentuat de decenii in economiile dezvoltate (in special in SUA), in timp ce veniturile clasei de mijloc au fost mai degraba stagnante.