M-am apucat de site-ul acela despre restaurantele bucurestene (www.restograf.ro) ca sa-mi fac un serviciu, deci, si sa fac unul si prietenilor mei, pentru care mancatul in oras e o treaba serioasa. Si inevitabila, din pacate. Mi-am propus atunci sa merg de fiecare data la alt restaurant, desi costurile sunt foarte mari: in timp pierdut (fiindca ma indepartez din ce in ce mai mult de centru, pe masura ce le “epuizez” pe cele din apropierea mea) si, mai ales, in mancat prost, deoarece sansele de a gasi mancare buna scad proportional cu distanta fata de locurile cu concentratii mai mari de oameni cu bani multi, evident.

Insa incapatanarea cu care m-am pus pe descoperit putina mancare buna din Bucuresti – putina fata de imensitatea orasului, vreau sa spun – m-a rasplatit cu cateva mese nesperat de gustoase. Si mai ales cu satisfactia pe care mi-o da mirarea de pe fetele prietenilor mei care afla ca “exista mancare” si in afara celor 20 de restaurante inevitabile de pe lista oricarui Bucurestean care se respecta.

Despre putine dintre restaurantele pe care le voi pomeni acum auzisem cu cateva zile inainte de a ajunge la ele. Cred ca cea mai mare surpriza din ultimele luni am avut-o la Casa Bana. Pe o straduta pe care nici taximetristii nu o gasesc fara GPS, printre blocuri comuniste hidoase (in fata) si case din alte vremuri (in spate), dau de o poarta in jurul careia ma invartisem deja vreun sfert de ceas, fara sa-mi dea prin minte ca in spatele ei ar putea fi un restaurant. Dupa aceea am inteles ca asta parea sa faca parte dintr-o tehnica de disuasiune fata de cei de la Fisc si de la Sanepid, in cazul (extrem de improbabil) in care si-ar fi inchipuit ca acolo s-ar putea afla un eventual platitor de taxe.

Inauntru, insa, printre decoruri si muzica de birt de gara de Baragan uitata de lume, cu foi de placaj pe pereti si cu muscate de plastic in tavan, am gasit unele dintre cele mai bune mancaruri din bucataria romaneasca, atat cea traditionala, taraneasca, cat si din cea urbana, mai dinspre zilele noastre. Dl George Bana spune ca fac totul acolo, chiar si salamurile, pe care ti le aduc in farfurie direct de la afumatoarea din curte. Din ce ne-a dat noua, nu am niciun motiv sa nu-l cred. Nu-i de mirare, deci, ca multi oameni subtiri fac un drum lung pana la el pentru cateva ore de nostalgie.

Mancare asemanatoare, facuta cu multa truda, si nu adusa direct de la supermarket si trecuta putin prin cuptorul cu microunde inainte de a ajunge in farfuria clientului, asa cum fac cei mai multi, am mai gasit la doua restaurante din zona Eminescu – Piata Gemeni. Restaurante mai putin “discrete” decat Casa Bana: e vorba de Zexe si de Garlic Pub. Si unul si celalalt sunt tinute de oameni grasi, cu burti mari, pe care ii vezi pe acolo mai tot timpul si despre care cu greu ti-ai putea imagina ca ar suporta mancarea proasta prin preajma, chiar si atunci cand nu e in farfuriile lor, ci ale celorlalti.

Tot un grasan, din Galati, de data aceasta, a venit in Bucuresti ca sa deschida Lotca, un restaurant cu mult peste, pe la intersectia Caii Mosilor cu Eminescu. Fara multe framantari estetice, omu’ se concentreaza pe ce-ti pune in farfurie. Si ii iese bine. Clientii se concentreaza si ei pe ce vad acolo si nu se uita inutil pe pereti. Si revin, iar si iar… La fel ca si (la) La Zavat, pe Popa Nan, unde meniul e cu ceva mai multe pretentii, din bucataria greceasca. Tot cu mult peste si cu fructe de mare, evident, insa facute in asa fel incat pleci multumit de la ei si cu gandul de a reveni si a spune si altora. Alt restaurant la care am mancat bine, cu meniu asemanator, insa dinspre bucatariile turceasca si lipoveneasca, e Ibrail, pe Mantuleasa, la intersectia cu Carol I. Omul e din Braila, unde inca se mai mananca asa ca pe vremuri, in cateva locuri. Si a vrut sa arate si Bucurestenilor despre ce e vorba.

In mai putin de o luna am descoperit si cateva restaurante cu bucatarii orientale in care am mancat neasteptat de bine. Si sunt restaurante despre care nici eu si aproape niciunul dintre cei cu care tot vorbesc despre mancare nu auziseram. Dupa cum e si de asteptat, multe sunt locuri in care oamenii “delicati” si cu frica de bacterii, de stafilococi si de alte ganganii de felul acesta nu intra. Sau, daca intra, ies in clipa urmatoare cu batista la gura. La Teheran, de pilda, prin Tei, dl Reza schimba fetele de masa o singura data pe an. Insa daca esti atent si tii tot timpul furculita si painea in aer sau pe marginea farfuriei, treci si peste asta. Cand iti ajunge in fata mancarea din bucataria persana a dlui Reza, uiti de restul.

Citeste si:

Nici dl Naser, sirianul de la Piata Domenii, nu da doi bani pe “forma”. Dl Naser se concentreaza doar pe “fond”, asa cum fac toti cei din partea aceea de lume cand vine vorba de mancare. Si asta ii iese bine! Nu-i de mirare ca la Naser vin de departe bucuresteni care vor sa manance o mancare arabeasca gustoasa. La fel ca la Ali Baba, restaurantul de la Piata Muncii, care da mancare arabeasca si turceasca buna, pe banda rulanta, la tot cartierul…

Ceva bani in decoruri (insa fara a exagera, sa ne-ntelegem!) a pus dl Ali, irakianul care a deschis restaurantul Bagdad pe Calea Grivitei, chiar langa cimitir. Si acolo “focusul” e pe mancare, destul de buna, merita un mic ocol, mai ales daca sunteti in zona. Beirut, aproape de Arcul de Triumf, si Tripoli, pe Calea Calarasilor, sunt alte doua restaurante destul de mici, fara mari pretentii, insa cu mancare libaneza buna si foarte buna.

Insa pe restaurantul libanez cu cea mai mare grija pentru aparente (comparat cu celelalte de acest fel, sa nu va inchipuiti cine stie ce…) l-am gasit in Parcul Studentesc Tei, in locul fostului La Provence. Aici, patronul libanez si-a pus numele direct pe restaurant – Chez Toni - ca sa fie lucrurile clare. Si nu are de ce sa-i fie rusine, noi am mancat acolo unele dintre cele mai bune mancaruri din bucataria lor libaneza pe care cineva le poate gasi in Bucuresti.

In extrema cealalta, la “big stuff”, la lucruri facute pe picior mare si cu mana sparta, am gasit Vatra Neamului, imensul restaurant de la Balotesti, in care pot intra vreo doua mii de oameni daca au ce face acolo… E al dlui Avram, un moldovean din Chisinau, care a a adus de la el din Moldova cateva bucatarese si cativa bucatari si i-a pus sa faca “lucrurile acelea” despre care multi dintre noi nu-si mai aduc aminte decat din copilarie… La Vatra Neamului am mancat cea mai buna mancare traditionala romaneasca din Bucuresti (moldoveneasca, mai bine spus, pentru ca sunt si unele feluri cu influente rusesti, care nu se gasesc decat de la un anumit fir de apa incolo). Pacat doar ca dl Avram crede ca bucurestenii ar merge pana la Balotesti ca sa manance si ceva mancare “moderna”, mai ales niste feluri italienesti pe care le-a introdus in meniu ca nuca-n perete.

Pana acum am scris pe Restograf despre 250 din cele vreo 2,500 de restaurante despre care mi s-a spus ca ar fi in Bucuresti. Deci material pentru urmatoarele articole pare sa mai fie din belsug…