Oricum, in scurt timp locul a ajuns cunoscut in multe tari din Europa, mai ales pentru niste bomboane de ciocolata facute dupa o reteta unica, dupa care unii bogati din marile capitale trimiteau curieri speciali ca sa le aduca.

Dupa Primul Razboi, Capsa a devenit o cafenea exclusiv literara si unul dintre principalele centre ale vietii culturale din Bucuresti si din Romania. Dintr-un foarte luxos restaurant la sfarsitul secolului al XIX-lea, in care toate tacamurile erau numai din argint masiv si vesela din cel mai fin portelan, s-a transformat intr-o cafenea boema cu banci de lemn in locul scaunelor si fara fete de masa.

Dupa ce au venit comunistii, au plecat scriitorii si artistii si Capsa a redevenit restaurant de lux, cel putin dupa standardele vremii. Au fost mai multe incercari timide ale intelectualilor de a reinnoda vechile traditii de acolo, insa cum pe vremea lui Ceausescu sefii de restaurante si chelnerii erau printre cei mai bogati si influenti romani - si multi dintre marii antreprenori si investitori de azi provin din acea “elita” - , clientii au fost obligati sa isi vada lungul nasului, sa bata in retragere si sa joace dupa regulile timpului.

Capsa a ajuns printre cele mai bune restaurante pe vremea aceea, printre cele cateva despre care am amintit si in articolele anterioare, si cu care chiar era intr-un fel de “concurenta”, insa nu unul din cele “cu circuit inchis”.

Dupa Revolutie, restaurantul, cofetaria si hotelul de deasupra au ajuns pe mana unui capitalist autohton, care a avut bani sa faca niste renovari si restaurari scumpe si sa aduca hotelul la un statut de 5*, stele privite cu neincredere de unii mai cunoscatori intr-ale standardelor din domeniu.

Sunt mai multe sali la Capsa. Am vazut o braserie foarte austera, fara fete de masa, saracacioasa in contrast cu decorurile (aparent originale) opulente si luxoase, cu mult lemn masiv, catifele groase, coloane de marmura si tavane aurite in stil Rococo din sala principala a restaurantului si dintr-un separeu inspre care am tras cu ochiul sa vad si eu PSD-istii de frunte despre care scriu ziarele ca sunt amicii si protectorii patronului.

Capsa se pozitioneaza si se autodefineste ca restaurant de lux prin decor, atmosfera, tinuta sobra si atitudinea protocolara a personalului, tipul de meniu (revin asupra subiectului) si (unele) preturi. Si asa se si autodescrie in materialele lor de prezentare.

Am fost de doua ori luna aceasta la Capsa (la pranz) si am fost singuri in tot restaurantul, de fiecare data. Nici in braserie nu am vazut pe nimeni. In separeu am vazut, totusi, ceva miscandu-se in prima zi. A doua oara, chiar cand noi plecam, au intrat doi scriitori cunoscuti care aveau aerul ca vor sa ramana; probabil ca mai mult din nostalgie, pentru ca erau din cei care ii mai prinsesera inca pe Camil Petrescu si pe Arghezi pe acolo.

Meniul e destul de lung (eu am numarat peste 100 de feluri) si imi pune o problema foarte serioasa daca ar trebui sa-l pozitionez in categoriile uzuale si sa explic cuiva in ce fel de restaurant il invit. Pe de o parte, concureaza cu Selectul, ca ultimi reprezentanti ai gastronomiei fine socialiste, cu feluri ca Stroganoff, turnedou, medalion Zingara, consomme, rata cu portocale, gustare calda (“ficatei, carnaciori, cascaval pane si ciupercute”), tort Richard, profiterol, mixed grill; pe de alta parte, au icre negre la 700 de lei si foie gras la 180 de lei portia, dar si mici la 6 lei; au fructe de mare scumpe, pesti sofisticati si Tournedos Rossini (turnedou) alaturi de ciorbe de burta, de vacuta si de perisoare, tochitura, sarmale, pastrama cu mamaliguta, papanasi, dar si prosciutto, spaghetti carbonara si tagliatelle si multe altele.

Prima data am luat o supa de sparanghel destul de buna, apoi tot sparanghel, insa cu sos olandez (unt, maioneza si ceva alcool), care a fost de nemancat fiindca legumele erau facute praf iar sosul greu si acru. Au urmat o caprioara destul de banala, cu orez, cartofi prajiti si omniprezentele gogosele de tip mille-feuilles (oricum nu ne-a intrebat nimeni ce garnitura vrem) si o vita surprinzator de buna, si cu carne de calitate si bine facuta. A fost o surpriza de proportii, vita era ultimul lucru pe care ma asteptam sa-l apreciez la un restaurant cum e Capsa. Am mai avut si doua salate, una verde si una de varza, de care nu ne-am atins.

Citeste si:

In ziua urmatoare am cerut ajutorul chelnerului, sa ne recomande el ce stie ca e mai bun la Capsa. Nu a vrut sub nicio forma sa-si asume o astfel de responsabilitate, ba s-a si enervat sub pretextul ca totul e bun acolo. Am insistat, pentru ca tot timpul fac asta cand vreau sa scriu o cronica, ma intereseaza care sunt felurile de care sunt ei cei mai mandri. Cred ca ii venea sa ne dea afara, atat de tare l-a deranjat insistenta noastra si s-a indarjit sa nu ne raspunda. In ultima clipa a cedat si ne-a recomandat in doi peri, vizibil iritat, un muschi de vaca Wellington si un cotlet de porc voinicesc. De data aceasta ne-a intrebat ce garnituri vrem si am luat legume sote.

Vita (cu nelipsita gogosica alaturi) nu a fost la fel ca cea de dinainte, insa a fost destul de buna, la fel si sosul. Porcul a fost cam prost, tare si fara niciun gust, dar sosul de tip taranesc (cu smantana, rosii, castraveciori murati si ansoa) a fost bun si a salvat situatia. Legumele au fost si ele inegale: unele neasteptat de bune (broccoli, care, totusi, e destul de greu de “nimerit”), altele mai putin.

Sunt sigur ca bucatarul le-a facut impreuna, nu si-a mai batut capul sa le tina la fiert (la aburi) exact cat e timpul fiecareia. Painea a fost destul de proasta pentru un restaurant cu pretentii, adica toast, chifle si cornuri de la supermarket. La desert am avut parfait si clatite destul de bune, insa acelea nu cred ca ar fi putut fi altfel. Am luat si un vin al casei destul de prost.

Evident, toate felurile de mancare vin la Capsa decorate cu faimoasele floricele facute din ridichi, morcovi si praz, imobilizate cu o scobitoare.

Mancarea a fost adusa destul de repede si nici acum nu ne-am dat seama cum e posibil asa ceva intr-un restaurant gol. Serviciul a fost rapid si conform cursurilor de la scolile de chelneri, insa distant, ceremonios, chiar scortos uneori si fara nicio nota personala. Toti cei de acolo sunt “de meserie”, cu multa vechime in ale ospataritului, usor recognoscibila.

E greu de inteles cum au fost stabilite preturile la Capsa. Unele sunt destul de mari, altele surprinzator de mici. In mare (facand o medie) sunt normale, noi am platit cam 170 de lei de fiecare data. Din cate am putut sa-mi dau eu seama in scurta mea sedere, restaurantul e mai gol decat ar merita si cred ca in cele doua zile in care am fost eu acolo au pierdut bani, de vreme ce am numarat de vreo trei ori mai multi chelneri decat clienti. De ce si-a pozitionat patronul cu prieteni influenti restaurantul astfel, mi-e greu sa inteleg. Insa poate omu’ stie ce stie, ceva ce eu nu stiu…

Cititi mai multe cronici scrise de George Butunoiu despre restaurantele Select, Burebista, Aquarium, Die Deutsche Kneipe, DonCafe, Aqua, Ici et La, Sangria, Thalassina, Capricciosa, Dantes, La Cena, Balthazar, Jaristea, Casa Ardeleneasca (Caredy), Laci Csarda din Targu Mures, Casa Hirscher si Bella Muzica din Brasov.

Un restaurant pe saptamana: Despre Select, cu nostalgie (O cronica subiectiva)

Un restaurant pe saptamana: Despre Select, cu nostalgie (O cronica...

Sursa foto: Capsa.ro