In ziua aceea Marie gatea si Philippe umbla cu o craticioara printre cele cateva mese si punea in farfuriile celor care mai cereau un supliment.

In ziua urmatoare, Philippe striga din bucatarie, de se auzea pana in strada: “Vite, vite, Marie, le coq au vin de Pierre-Yves est pret!”, iar Marie alerga cu farfuriile prin restaurant vorbind in acelasi timp cu trei francezi pofticiosi. Nu mica mi-a fost mirarea cand, a doua zi, il vad pe Philippe venind direct la mine cand am intrat acolo: “A, Georges, monsieur le roumain, comment ca va? Tres heureux de vous voir de nouveau chez nous, je crois que Marie a un petit gateau specialement pour vous, c’est de notre part!”.

Atunci am avut o mica revelatie, ca acela e unul dintre cele mai logice lucruri cu putinta si unul dintre cele mai “basic and common sense” care se pot intampla intr-o societate civilizata. Eram convins ca in cateva luni si Bucurestiul se va umple de astfel de mici restaurante, bistrouri, braserii, cafenele sau putin conteaza cum s-ar mai fi numit, atata vreme cat te-ai fi simtit la fel ca toti francezii aceia (la) “Chez Marie et Philippe”, si cum ma simteam si eu, odata cu ei. Insa nu mi-a fost dat sa vad asa ceva multi ani de atunci incoace, si niciodata nu am inteles de ce. Cand o sa am ceva bani in plus si mai mult timp o sa fac un astfel de bistro. Nu o sa gatesc eu, insa o sa servesc la mese.

De aceea am fost foarte curios sa merg la Deutsche Kneipe cand mi-a povestit cineva pentru prima data despre un restaurant cam “ciudat” dupa parerea lui, dar care parea sa semene putin cu cel din amintirile mele. “O sa-l gasesti destul de greu pe stradutele alea mici si intortocheate din zona Dorobantilor. Nu sunt indicatoare catre el si din strada abia daca vezi o placuta cu stema si cu culorile Germaniei. Intri intr-o casa mica, prin curte, si o sa vezi un hol ingust in care e o masa de lemn cu bancute tot de lemn de o parte si de alta; apoi, o camera minuscula cu patru mese, tot cu bancute si tot de lemn, fara nimic pe ele. In partea cealalta a holului o sa vezi o camaruta cu un fel de bar in care toti stau in picioare sau pe scaune inalte, beau bere, vorbesc nemteste si stau cu ocii lipiti de un televizor pe care sunt niste meciuri de fotbal aparent perpetue. O sa vezi printre toti aceia un el si o ea, intre doua varste, probabil soti, imbracati de casa. Sa stii ca ala e restaurantul lor si cu ei trebuie sa vorbesti daca ai nevoie de ceva. Dar sa ai grija sa-ti iei bani cu tine, ca nu vor sa le platesti cu cardul.”

Asa am facut! Am scos bani de la bancomat si cu harta in mana am nimerit casa, nu fara ceva eforturi. Am recunoscut holul si camarutele din descriere si m-am asezat la o masa din lemn pe o bancuta de lemn. La scurt timp, a aparut unul din cei-doi care m-a masurat de sus pana jos cu o figura foarte incruntata, apoi de jos in sus. Era evident ca a fost foarte nemultumit de ce a vazut, cred ca se putea citi usor pe mine ca nu vorbesc germana si ca, probabil, nici nu o voi vorbi vreodata. Mesajul ca fac nota discordanta acolo a fost transmis foarte clar, fara echivoc. Intr-adevar, toti clientii pareau sa se cunoasca bine intre ei, cei-doi pareau sa ii cunoasca pe fiecare in parte si sa fie prieteni cu toti. Doar eu eram “rupt din context” in peisajul acela ca din filme pentru un bucurestean. Am mancat repede si am plecat stanjenit. Vreo cativa ani nu m-am mai dus la Deutsche Kneipe.

Apoi am revenit, pentru ca imi place mancarea nemteasca; imi place foarte mult sa mananc nesanatos si sa beau bere la o masuta de lemn, stand pe o bancuta de lemn. Dupa o vreme, cei-doi nu s-au mai incruntat la mine, ba chiar odata mi s-a parut ca vad un zambet pe fata unuia dintre ei, desi nu sunt sigur ca imi era adresat. Cred ca acum am fost trecut in categoria “tolerati”, adica a celor carora nu li se mai trimit mesaje non-verbale care sa le reaminteasca statutul lor in acel loc, si parem sa avem “relatii” normale si rezonabile.

Citeste si:

Meniul e in intregime german, cum altfel! Daca l-ar citi prof. Mencinicopschi, cred ca ar face atac de cord. Taitei cu branza si ceapa calita; placinta alsaciana, destul de condimentata; carnati de tot felul, unii albi, cu smantana, fierti, unii prajiti, altii condimentati si cu sos; supe de linte, de ceapa, de usturoi, de branza si cu galusti de ficat; evident, ciolanul de porc cu varza calita, coastele de porc cu varza acra si fleischkase - un fel de parizer cu oua ochiuri si cu cartofi germani (adica plini de sunca si de ceapa prajita); 11 feluri de snitele; fripturi de vita si de porc cu galusti de cartofi si cu nelipsita ceapa prajita; taitei si galusti de diferite feluri, de data asta ca garnitura; wafel si strudel – tot evident; mai e si un desert care se numeste “papara imparateasca”.

Mie imi plac toate acolo, cu exceptia fripturilor, fie ele de pui, de vita sau de porc. Chiar daca ar sti sa faca diferenta dintre o carne buna, una medie si una proasta (ceea ce nu e deloc la indemana oricui, sa recunoastem!), nu cred ca cei-doi ar face atatea eforturi sa se duca sa le caute prin foarte putinele locuri in care se poate gasi asa ceva in Bucuresti, si nici nu cred ca au altceva decat un banal gratar in casa lor mica, incat sa ajunga sa se vada diferenta dintre o vita buna si una foarte buna si sa merite acele eforturi.

Prin urmare, cu un mare sentiment de culpabilitate pentru ficatul meu, pentru bila, stomac, colesterol si alte asemenea, eu iau de fiecare data cate doua portii de taitei cu branza si cu ceapa calita si nu ma opresc pana le dau gata. La fel fac si cu carnatii, mai ales cu cei albi, pe care cu greu ii gasesc in alta parte. Cei-doi spun ca ii fac ei acolo, in casa lor mica. Varza acra e prea acra pentru un nevorbitor de germana ca mine, insa ceilalti par sa o manance cu foarte multa placere. Eu o inlocuiesc mereu cu o portie dubla de cartofi de-ai lor.

Sigur, toata lumea bea bere la Deutsche Kneipe, multa bere. Eu o iau intotdeauna pe cea nefiltrata si adesea fac drumul pana acolo doar pentru asta. In afara de Caru cu Bere, pentru care cei de la Tuborg fac un sortiment in exclusivitate, cu greu mai gasesti in Bucuresti o astfel de bere.

Preturile sunt normale: supele pe la 12 lei, aperitivele si carnatii pe la 20+, puiul spre 30, snitelele pe la 30+. Coastele de porc marinate la 40 si rasolul (ciolanul de porc) la 45, ambele cu varza acra, merita banii, insa despre fripturile la 40+ nu mai sunt atat de sigur. Dar, dupa 4-5 beri acolo, nu prea mai conteaza nici ce ai in farfurie si nici ce platesti…

Cititi mai multe cronici scrise de George Butunoiu despre restaurantele DonCafe, Aqua, Ici et La, Sangria, Thalassina, Capricciosa, Dantes, La Cena, Balthazar, Jaristea, Casa Ardeleneasca (Caredy), Laci Csarda din Targu Mures, Casa Hirscher si Bella Muzica din Brasov.

Un restaurant pe saptamana: DonCafe face exceptie (o coronica subiectiva)

Un restaurant pe saptamana: DonCafe face exceptie (o coronica...