Sa asteptam sa se „aseze” putin valoarea noului album „To The One” - aparut saptamana trecuta -, ce pare sa demonstreze ca marele chitarist, la aproape 70 de ani, are inca multe de spus in jazz-rock, si sa ne intoarcem deocamdata in acelasi an de gratie 1973... N-aveam o obsesie pentru anul asta, dar realizez acum ca e posibil s-o capat, iata al treilea album „must have” aparut in acel an, si daca ma gandesc bine, ar mai fi cateva de aceeasi statura.

John McLaughlin

Dupa cum el insusi marturiseste, John McLaughlin (n. 1942, UK) a evoluat muzical spre jazz-rock in anii 60, ascultand operele gigantilor John Coltrane si Miles Davis. Pana atunci insa, isi petrecuse copilaria studiind pianul si vioara, apoi adolescenta exersand cu pasiune mai toate stilurile de chitara, de la flamenco la clasica, adaugand influente Django Reinhardt sau Mingus, si trecand apoi, la inceputul anilor '60, prin grupuri aflate la granita genurilor. Ii gasim numele alaturi de Brian Auger’s Trinity, in Georgie Fame's Blues Flames, un amestec de rock, pop, jazz si R&B, dar si alaturi de blues-man-ul Alexis Korner, sau in Graham Bond Organization, cu Jack Bruce si Ginger Baker, ce vor crea mai tarziu impreuna cu Clapton, super-grupul Cream. Spre sfarsitul anilor '60, jazz-ul britanic aluneca deja de la directiile experimentale, free-jazz, spre energia electrica a rock-ului, multi muzicieni de jazz si de rock participand in sesiuni comune, intr-un fel de „fertilizare incrucisata”. Perioada marcheaza definitiv inclinatia chitaristului spre fusion si ii antreneaza uimitoarea dexteritate in a trece cu usurinta de la chitara acustica la cea electrica si de la un stil la altul, construind in acelasi timp un sunet propriu, inconfundabil. Caracteristici care il si aseaza in topul meu personal din primul paragraf.

In 1969 McLaughlin, acompaniat de John Surman (sax), Tony Oxley (baterie) si Brian Odges (bass), inregistreaza "Extrapolation", un pas important spre noul curent jazz-rock ce avea sa creasca in anii urmatori, mixand puterea, viteza si precizia rock-ului, in piese de lungimi neobisnuite, construite pe structuri de jazz. McLaughlin demonstreaza deja pe acest album vituozitatea tehnica si inventivitatea ce il va plasa intre primii chitaristi ai lumii. In acelasi an, chitaristul traverseaza oceanul, alaturandu-se pentru doua albume bateristului Tony Williams si organistului Larry Young in grupul Lifetime, alt pionier al jazz-rock-ului.

Marele pas in cariera muzicala si consacrarea sa ca si chitarist de mare anvergura, survin insa odata cu participarea, intre 1969-1971, la o serie de inregistrari alaturi de Miles Davis si in special aparitia pe trei dintre albumele acestuia, considerate pietre de hotar in istoria jazz-fusion-ului: „In A Silent Way”, „Bitches Brew” (ce include o piesa numita chiar „John McLaughlin”) si „Tribute to Jack Johnson”. Pentru a realiza dimensiunea acestor albume si impactul lor asupra evolutiei lui John McLaughlin, sa amintim doar pe cativa dintre colegii sai din trupa marelui Miles, ce vor crea la randul lor istorie in jazz-fusion: Chick Correa, Herbie Hancock, Joe Zawinul, Wayne Shorter, Tony Williams, Billy Cobham.

In paralel, in 1970, McLaughlin inregistreaza trei albume sub nume propriu. „While Fortune Smiles” e o usoara intoarcere spre jazz-ul free. „Devotion”, influentat se pare de o sesiune „one-night-only” cu Jimi Hendrix, este inregistrat cu Larry Young si Buddy Miles (ex. Hendrix's Band Of Gypsies). Albumul predominant acustic "My Goal's Beyond", marcheaza prima colaborare cu bateristul Billy Cobham si prima mentiune a pseudonimului Mahavishnu. Fiind inspirat de noua orientare spirituala a chitaristului spre filosofia indiana si de intalnirea cu guru Sri Chinmoy, caruia ii este dedicat, albumul contine deja influentele orientale ce vor marca spiritualitatea si muzica artistului. Nu insist prea mult aici pe convingerile spirituale, profunde si de durata, ale lui John McLaughlin, care i-au influentat muzica de-a lungul vremii, puteti citi un articol interesant pe aceasta tema in numarul din 23 aprilie al Dilemei Vechi.

Am avut onoarea sa-l intalnesc pe John McLaughlin in 1993, cand incepusem colaborarea cu dl. Alexandru Sipa la ce avea sa devina pentru cativa ani Coca-Cola Jazz Festival. Prima impresie a fost oarecum socanta, un fel de demitizare brusca. Simplitatea si modestia personajului, de la imbracaminte pana la vorba si comportament, contrastau puternic cu imaginea de superstar construita in mintea mea prin ascultarea albumelor sale si prin asocierile sale cu muzicienii faimosi de mai sus. A fost suficient sa inceapa concertul insa, pentru ca statura de zeu al chitarei sa reinvie. Abia acum realizez ca am reusit incet-incet sa vad pe viu la Bucuresti cativa monstri sacri, daca vorbim doar de chitaristi... McLaughlin, Santana, Steve Howe, Jimmy Page, Keith Richards, iata vine in sfarsit si marele Clapton, Di Meola din nou... greu de imaginat acum douazeci de ani.

Mahavishnu Orchestra, Take 1


Spre sfarsitul anului 1970, John McLaughlin formeaza Mahavishnu Orchestra, cu Jerry Goodman (vioara), Jan Hammer (pian), Rick Laird (bass) si Billy Cobham (baterie). In vara lui 1971, Mahavishnu Orchestra debuteaza deja in Greenwich Village si devine instantaneu un hit.

Alaturi de Weather Report si Return To Forever, aceasta prima versiune a Mahavishnu Orchestra avea sa traseze definitiv coordonatele genului muzical de confluenta, impunand respect iubitorilor de muzica din ambele tabere, prin virtuozitatea tehnica remarcabila si fuziunea dusa aproape de perfectiune intre jazz si rock, la care se adaugau influente indiene. Solo-urile in mare viteza ale instrumentelor principale, uneori alternand rapid, alteori evoluand ca un trio sonor unitar, au entuziasmat de la inceput critica de specialitate si fanii. Dar Mahavishnu Orchestra este cu adevarat remarcabila datorita contopirii celor cinci talente intr-un fluid muzical aproape perfect. Acesti muzicieni au cantat impreuna cam doi ani, dar inregistrarile lor dau impresia celui mai sudat cvintet care a existat vreodata. Prin aranjamentele impecabile si colaborarea fara sincope intre membrii grupului, valoarea intregului devine mai mare decat suma partilor componente ! Prima „incarnare” a grupului a editat in timpul scurtei sale vieti doar doua albume de studio, suficiente pentru a ramane in istorie ca si capodopere ale genului jazz-rock fusion.

The Inner Mounting Flame” (1971) este o realizare remarcabila, sfidand orice categorisire - cum ziceam in primul paragraf – si contopind rock, jazz, musica clasica, muzica indiana si influente celtice intr-un amalgam superb. Sa nu uitam ca acest album a fost inregistrat fara sintetizatoare si computere. E rock? E jazz? Ce importanta mai are? Sa notam doar ca albumul, apreciat atat de critici cat si de fani, a ocupat pozitii fruntase si in topurile de jazz si in cele de rock si a trasat un standard in fusion, inca la locul lui si astazi. Intr-un singur an, Mahavishnu Orchestra evolua de la statutul de newcomer la cel de grup major, de referinta.

Un intermezzo, in 1972. McLaughlin si Cobham, impreuna cu organistul Larry Young, se alatura unor membri ai grupului Santana pentru un alt album de exceptie, „Love, Devotion, Surrender”, usor subestimat la aparitie si reevaluat abia in vremea din urma. De fapt acesta a fost primul meu contact cu McLaughlin, am ajuns la el prin Santana, m-a fascinat de la prima auditie si a ramas mereu unul din albumele mele preferate. Carlos Santana, si el adept Sri Chinmoy in acea perioada (de unde si pseudonimul Devadip), venea dupa excelentul album „Caravanserai”, din pacate si acesta subapreciat de fani, deoarece se departa usor de stilul latin–rock al primelor trei albume post-Woodstock., spre tente mai progresive, fusion. „Love, Devotion, Surrender” contopeste in idiom fusion tot ce era mai bun in muzica celor doua grupuri la acea vreme, reconstruind pe dialogul de vis al celor doi mari chitaristi, piese clasice de jazz ale marelui John Coltrane - „A Love Supreme” si „Naima”.

Revenind la Mahavishnu Orchestra, in 1973 apare „Birds of Fire”, unanim apreciat de critica si fani, si considerat albumul anului in jazz. „Between Nothingness and Eternity”, albumul live aparut in acelasi an, cuprinde in medley-uri sub nume diferite, re-aranjari ale pieselor de pe albumele de studio. Aceste aranjamente vor aparea de altfel – abia in 1999 ! - si pe albumul de studio „Lost Trident Sessions”, provenit din inregistrari pierdute si regasite. Vestea buna e ca ar mai exista si alte inregistrari regasite!

Ar dura prea mult sa parcurgem cariera si discografia acestui mare muzician pana in zilele noastre. A format si reformat mai multe grupuri, in primul rand Mahavishnu Orchestra, care a cunoscut intai o renastere cu Jean-Luc Ponty la vioara (si el la Bucuresti in martie a.c.), apoi alte 4 formule. Apoi grupurile Shakti, Free Spirits, iar mai nou 4th Dimension. A editat numeroase albume sub nume propriu, s-a alaturat lui Al DiMeola si Paco de Lucia in Super-Guitar Trio si a colaborat, lasand o amprenta sonora remarcabila, pe albume ale lui Miles Davis (12 in total), Chick Correa (Five Peace Band) sau Stanley Clarke.

Birds of Fire


Al doilea album al grupului original Mahavishnu Orchestra nu se departeaza esential de muzica primului. Apar doua modificari importante in aresnalul instrumentelor. Pe de o parte multiplicarea instrumentelor cu clape (pian electric, moog synthesizer, orga) folosite de Jan Hammer, care pe primul disc canta doar la pian. Pe de alta parte, McLaughlin primeste de la un lutier californian o chitara personalizata, cu doua grifuri cu 6, respectiv 12 corzi. Faimoasa Double Rainbow isi va pune pecetea pe sunetul inconfundabil, dar si pe imaginea chitaristului, devenind un icon John McLaughlin.

Fluenta aranjamentelor si muzicalitatea de ansamblu mi se par insa superioare fata de primul album, iar omogenitatea celor cinci muzicieni si mai pregnanta. Trio-ul din fata, McLaughlin-Goodman-Hammer arata o usurinta uimitoare in improvizatie, cu spatele sustinut superb de un Billy Cobham aflat in plina forma si de bass-ul lui Rick Laird, care omogenizeaza inter-spatiile. Frazele muzicale se impletesc intr-o alchimie divina, uneori melodioasa, alteori plina de forta si sunt numeroase pasaje ce iti raman in memoria auditiva multa vreme. Compozitia, cu doua exceptii, este colectiva, ceea ce intareste impresia de coeziune.

Gongul deschide solemn piesa de titlu, BIRDS OF FIRE, apoi vioara stabileste ritmul, sustinuta de bateria foarte precisa si de bass, construind esafodajul pe care se dezlantuie in valuri chitara cu doua grifuri, extrem de rapida, a lui McLaughlin. Hammer puncteaza ritmul periodic, apoi dialogul vioara-chitara iuteste si mai tare ritmul, sustinut de bass. Doar fadingul final poate opri aceasta dezlantuire de forte, mai degraba rock-jazz.

O secventa senina de pian electric, sustinuta apoi de gravitatea bass-ului, deschide MILES BEYOND, piesa lui Miles Davis. Dupa regasirea ritmului rock de catre bass si baterie, pianul electric si vioara au un dialog minunat, iar chitara completeaza totul, rapida si puternica. Hammer deschide si piesa urmatoare, CELESTIAL TERRESTRIAL COMMUTERS, cu un zumzet rapid de moog synthesizer, stabileste tema generala plina de armonie, si apoi lasa calea libera unui nou dialog uimitor vioara-chitara. Cobham si Laird sustin totul impecabil. SAPPHIRE BULLETS OF PURE LOVE este un scurt intermezzo de limbaj pulsar executat de synthesizer, care precede THOUSAND ISLAND PARK. Aici McLaughlin e linistit, senin, oferind o mostra de virtuozitate la chitara acustica. Bass-ul il acompaniaza grav, apoi pianul continua tema chitarei si incheie nostalgic cantecul, sugerand seninatatea filosofiei Zen. HOPE incheie pe acorduri ample, majestuoase prima fata a LP-ului original, cu chitara si bass-ul in prim plan.

Billy Cobham face introducerea la ONE WORD, piesa cea mai lunga a albumului. Dupa o secventa scurta pian-chitara, bass-ul capata o sansa de a iesi in prim plan, apoi sectia ritmica mareste viteza. In punctul culminant, trio-ul chitara-vioara-moog se lanseaza intr-o cursa de urmarire reciproca, creand o secventa magistrala de rock pe structura initiala de jazz. Cobham isi ia partea leului intr-un solo de cateva minute, plin de forta, amintind de John Bonham in „Moby Dick”. Tema generala a cantecului revine, incheind si mai in forta, in stil de „sala, sala, vrem aplauze”.

Vioara dezvolta intr-o solemnitate aproape religioasa tema principala a piesei SANCTUARY, sustinuta de bass. McLaughlin preia stafeta, cu invataturile guru-ului Sri Chinmoy in minte, si dialogul chitara–vioara–orga se dezvolta in pasaje sublime. McLaughlin da aici o mostra semnificativa a artei sale intrepretative, sunetul chitarei sale conducandu-ne usor spre iluminare. In contrast, OPEN COUNTRY JOY e o piesa blanda, cu iz rustic, deschisa de pianul electric. Vioara descrie frumusetea peisajului de tara. Urmeaza o scurta dezlantuire de forta cu McLaughlin in prim-plan, apoi Goodman si Hammer calmeaza iar tempo-ul intr-un dialog vioara-pian cu tenta voioasa, amintind putin de Gentle Giant. RESOLUTION, compozitia lui McLaughlin, incheie opera, cu toata orchestra sustinand urcusul in bolero al chitarei, dupa care muzica se stinge scurt, lasandu-ne sa meditam in liniste la valoarea acestui album.

Pe 17 mai, master John McLaughlin vine la Bucuresti cu grupul 4th Dimension. Noul album „To the One” se intoarce la radacinile spirituale si la nemuritoarea piesa a lui John Coltrane „A Love Supreme”. Nu ratati acest eveniment, chiar daca e la doar doua zile dupa mult mai mediatizatul AC/DC.

S-audiati bine !

Catalin Lascu este fondatorul firmei de consultanta in strategie de marketing si vanzari IBBL ASSOCIATES, iar in particular, un impatimit de muzica rock, blues si jazz. A avut sansa de a putea sprijini de-a lungul vremii aducerea in Romania a unor artisti si formatii precum Rod Stewart, Joe Cocker, John Mayall, John McLaughlin, Joe Zawinul, Jimmy Page, Robert Plant, Yes, Jethro Tull, Scorpions, Buena Vista Social Club.

El prezinta bilunar, pentru cititorii Wall-Street, perspective personale asupra unor momente de aur din istoria muzicii rock, blues si jazz.


Nota: unele informatii biografice, discografice si statistice prezentate in acest articol provin din surse publice (articole pe internet, informatii editate pe copertile albumelor, etc.) Altele reprezinta observatii sau pareri personale ale autorului. Reproducerea copertii albumului si fotografia artistului au ca sursa picsearch.com si sunt folosite doar pentru ilustrarea articolului.

Cititi si cronicile lui Catalin Lascu despre albumele Genesis - Selling England by the Pound, 1973 si Pink Floyd - The Dark Side of the Moon, 1973

MY MUSICAL BOX: Genesis - Selling England by the Pound, 1973

MY MUSICAL BOX: Genesis - Selling England by the Pound, 1973