Luni, cam pe la 6 dimineata, invoit de la serviciu pe motive serioase, luam coada de la Muzica pe undeva prin dreptul bisericii Kretzulescu, inarmat cu o parte din chenzina salvata de la salam cu soia, hartie igienica si tigari chinezesti... in fine, de la alte cozi... ehe, „tot setea de cultura e mai importanta”, cum ne avertizau cei doi tractoristi din caricatura lui Mihai Stanescu, tragand o dusca de „doua prune” pe tarla, in timpul programului. Dar, probabil ar fi trebuit sa ma asez la coada decuseara ca sa am vreo sansa. Asa ca am apucat discurile abia dupa cateva zile, cu spaga. Stiti de la economie politica (asa-i zicea pe atunci) se intampla cand cererea e mult mai mare decat oferta. Asa am intrat in posesia primului meu vinyl AC/DC, unul cu o coperta cam neagra si fara poze, si un carton prost... indienii nu se prea omorau nici ei cu calitatea, mai ales cand ne dadeau discuri in barter.

Albumul se numea „Back in Black”, si era rau de tot: zbarnaiau boxele pick-up-ului de bateau vecinii in teava caloriferului, nu-si mai auzeau Boney-M-ul la tranzistor. De atunci avea sa se vanda in aproape 50 de milioane exemplare, ajungand al doilea cel mai bine vandut din toate timpurile si intrand definitiv in galeria „clasicelor” rock-ului. Dar iata, au mai trecut aproape 30 de ani pana sa apuc sa-i vad si live pe baietii aia rai, chiar duminica asta. Sa speram ca blocurile din preajma nu vor intra de luni in programul de reabilitare!

AC/DC


Grupul australian a fost initiat in 1973 de fratii Angus (chitara) si Malcolm Young (chitara ritmica, bass, voce), scotieni nascuti in Glasgow a caror familie emigrase in Australia cu zece ani inainte. Se pare ca sursa de inspiratie a numelui a fost o inscr'+'iptie de pe masina de cusut a surorii lor, abrevierea uzuala a convertorului de curent alternativ in curent continuu fiind perceputa de cei doi ca un simbol al energiei muzicii grupului abia format. Componenta initiala s-a schimbat de mai multe ori in cursul primului an de tatonari, repetitii si concerte locale, in cele din urma vocea principala devenind soferul grupului, Ronald „Bon” Scott! Primul album, „High Voltage” (1975), aparut initial doar in Australia, il includea si pe al treilea frate George Young (bass, baterie), impreuna cu inca un basist si alti trei tobosari!. Abia dupa cateva luni, formula se stabilizeaza pentru o vreme cu Scott, fratii Young, Mark Evans (bass) si Phil Rudd (baterie), inregistrand single-ul „If You Wanna Rock’n’Roll” ce avea sa devina unul din imnurile grupului, fiind inclus pe al doilea album „T.N.T.” lansat si acesta doar in Australia si Noua Zeelanda. In aceeasi perioada de inceput, fratele Angus adopta deja celebra uniforma de elev devenita clasica in aparitiile live ale grupului.

Treptat, AC/DC devine foarte popular in Australia, semnand cu Atlantic in 1976 si incepand apoi o serie de turnee in Europa, in deschiderea concertelor Aerosmith, Kiss, Blue Oyster Cult sau alaturi de Cheap Trick. O compilatie a primelor doua albume, aparuta in 1976 sub numele „High Voltage”, ca si albumul de debut, a sprijinit cresterea faimei internationale a grupului. In acelasi an, apare „Dirty Deeds Done Dirt Cheap”, cu versiuni diferite in Australia si international, care adauga la cota de popularitate, ca si urmatorul, „Let There Be Rock” (1977). Dupa acest album, basistul Mark Evans este inlocuit cu Cliff Williams, care va adauga si backing vocals pe „Powerage” (1978).

Abia al saselea album, „Highway to Hell” (1979), avea sa aduca consacrarea internationala si sa propulseze AC/DC in topul formatiilor de hard rock. Albumul contine din plin trasaturile caracteristice AC/DC: sunet greu, simplu, cu riff-uri solide si suport consistent al sectiei ritmice.

In februarie 1980 insa, evolutia ascendenta a grupului e pusa la indoiala de moartea subita a lui Bon Scott in urma unei nopti mult prea pline de alcool. Socul e atat de mare, incat se discuta chiar despre desfiintarea grupului. Insa dupa cateva incercari, membrii decid sa-l coopteze ca inlocuitor pe Brian Johnson, ex-Geordie, aflat in prima linie AC/DC si azi. Cu Johnson este definitivat albumul „Back in Black” ce avea sa devina best-seller-ul grupului si o piatra de hotar in hard-rock, deoarece reusea performanta sa duca genul spre mainstream si in acelasi timp sa faca trecerea spre heavy metal. Albumul a urcat pe locul 1 in UK si pe 4 in Statele Unite, atingand de-a lungul anilor pozitia a doua in topul celor mai vandute albume din istoria rock-ului, dupa „Thriller”-ul lui Michael Jackson si putin inaintea Pink Floyd „The Dark Side of the Moon”.

For Those About to Rock We Salute You” (1981), s-a vandut si el binisor si a primit critici elogioase. In 1983, dupa o altercatie cu Malcolm Young, tobosarul Phil Rudd este concediat si inlocuit de Simon Wright care va finaliza partile de baterie pentru noul album „Flick of the Switch” (1983), ce incearca sa regaseasca simplitatea si forta bruta a primelor cantece AC/DC. Albumul e considerat slab si de critici si de public, si marcheaza inceputul unei perioade de relativ declin al grupului, votat intr-un top 10 al celor mai mari dezamagiri ale anului in UK. „Fly on the Wall” (1985) continua lipsa acestuia de inspiratie si directie clara, apoi apare „Who Made Who” (1986), coloana sonora a unui film, care este un prim album AC/DC de tip „greatest hits”. Abia in 1988 survine un usor reviriment comercial cu „Blow Up Your Video”, care vinde mai multe exemplare decat cele doua anterioare impreuna si atinge locul 2 in UK. Grupul incepe un lung turneu cu acelasi nume, in Australia si Europa, pentru care Malcolm este inlocuit temporar cu un alt membru al familiei, Stevie Young. La sfarsitul turneului Wright paraseste grupul, fiind inlocuit la baterie de Chris Slade. Brian Johnson e si el indisponibil cateva luni, fiind ocupat cu un proces de divort, asa ca fratii Young compun toate cantecele noului album, practica pastrata ulterior

The Razors Edge” (1990) constituie o revenire majora a grupului in preferintele fanilor. Albumul multi-platina, incluzand hiturile „Thunderstruck” si „Are You Ready”, intra in US Top 10, iar secvente din cateva concerte ale turneului cu acelasi nume apar pe dublul album „Live” din 1992, considerat printre cele mai bune intregistrari in concert ale anilor 90.

In 1994, Angus si Malcolm il iarta pe Phil Rudd si il invita pentru cateva repetitii, in final reangajandu-l in locul lui Slade. „Ballbreaker” apare in 1995, cu aceasta formula de trupa a anilor 1980-83 reintregita. In urmatorii ani apar doar compilatii si albume live, abia in 2000 trupa lansand al 14-lea album de studio, „Stiff Upper Lip”, ce atinge nr. 1 in topurile din cateva tari. In 2002, AC/DC semneaza un contract de lunga durata cu Sony , ce include si remasterizarea tuturor albumelor anterioare, ce vor aparea pe rand pana in 2007. In iulie 2003 trupa canta alaturi de Rolling Stones si Rush in Toronto, adunand o audienta de peste jumatate de milion de persoane, cel mai mare eveniment de acest gen, cu bilete platite, din istoria continentului nord-american. Urmeaza aparitii live (printre care si performanta de la Donnington), editii de colectie si chiar debutul grupului in jocurile video cu „Let There Be Rock”.

In 2008 trupa lanseaza „Black Ice”, primul album de studio dupa opt ani, urmat de un lung turneu mondial din care face parte si evenimentul de la Bucuresti. Albumul ataca si sfera retail-tainmentului, fiind expus in magazinele Walmart in centrul unor uriase display-uri cu CD-uri, sub conceptul "Rock Again AC/DC Stores". MTV extinde actiunea de marketing pe strazile din New York si Los Angeles, cu camioane „Black Ice” parcurgand orasele si cu muzica albumului in megafoane.

Desi se considera o trupa de rock and roll, AC/DC este unul din grupurile exponentiale ale curentelor hard-rock / heavy–metal. Ingloband influentele predecesorilor Mountain, Led Zeppelin, Cream, Black Sabbath, Deep Purple sau Rolling Stones, AC/DC simplifica acest ADN muzical intr-un rock minimalist, ce scoate in fata chitara puternica si vocea caracteristica Scott, ulterior Brian Johnson, pastrand insa un simt remarcabil al proportiilor sonore pe spatii stramte. Constituind alaturi de trupe ca Thin Lizzy, UFO sau Judas Priest o reactie la declinul grupurilor traditionale de hard-rock de la inceputul anilor '70, stilul AC/DC a influentat la randul sau grupuri aparute spre sfarsitul acelui deceniu, precum Saxon sau Iron Maiden, constituind o punte intre hard si heavy metal.

Back in Black

Riscand sa supar fanii sau sa nasc nedumeriri asupra rostului acestei cronici, trebuie sa spun ca imi place „Back in Black”, dar nu e chiar in topul preferintelor mele hard & heavy. Cred ca in pofida succesului mondial, sunt altele mai valoroase. Dar importanta acestui album in istoria hard & heavy nu trebuie subestimata si de aceea m-am si oprit acum asupra lui cu ocazia concertului de la Bucuresti. La inceputul anilor 80, peisajul muzical era usor confuz intre „oboseala” batranului rock si asaltul erei disco sau noilor curente punk si new wave. Line-up-urile epigonice ale unor grupuri ca Black Sabbath sau Deep Purple nu prea mai reuseau sa convinga audientele. Rock-ul avea nevoie de forta si claritate si exact asta a adus grupul AC/DC cu acest album, revitalizand genul si reusind in aceasi timp sa-si relanseze propria cariera. Din punct de vedere muzical „Back in Black” este un album definitoriu al trupei, dandu-ne un rock simplu si previzibil pe alocuri, dar plin de forta si momente memorabile.

Se intampla destul de rar ca lead-singer-ul unui grup sa poata fi inlocuit cu succes. Sa ne amintim doar de zig-zagurile grupului Black Sabbath dupa despartirea de Ozzie. Dupa moartea neasteptata a frontman-ului original Bon Scott, AC/DC a reusit insa acest superb come-back cu „Back in Black”. Cu ideea de tribut in conceptia albumului, noul vocalist Brian Johnson suna aproape la fel ca Bon Scott, dar adauga mai multa forta si convingere, oferind grupului sansa depasirii cu succes a acelui moment greu.

Dangatul sumbru al clopotului deschide “Hells Bells”. Chitara lui Angus ne aduce aminte ca rock-ul inca n-a murit, construind ritmul in crescendo. Curand facem cunostinta cu noua voce de forta a grupului, Brian Johnson, perfect descrisa de versuri: „I'm rolling thunder, pouring rain, I'm coming on like a hurricane”.

Trageti aer in piept, nu mai e timp de respiro pana la ultimul riff! “Shoot To Thrill” da startul, scotand in evidenta abilitatea grupului de a dezvolta un rock sincopat si consolideaza impresia abia formata asupra posibilitatilor vocale ale noului solist, care atinge „inalte” a la Ian Gillan.

„What Do You Do For Money Honey” e un cantec „normal” AC/DC, cu un nou solo de chitara si ceva tenta misogina in versuri. Hiturile "Shake a Leg", „Given The Dog A Bone” si "Have a Drink on Me" suna la fel de puternic si acum, ca la aparitie in 1980. Iar „What Do You Do For Money Honey” si "Let Me Put My Love Into You” au tot ce trebuie, jocuri de cuvinte mai deochiate, dezlantuire de bass si tobe, ritm pe metru patrat al fratilor Young, si mai ales vocea ragusita a lui Johnson in dialog cu excelentele riffuri ale lui Angus.

Piesa „Back in Black” e spiritul AC/DC insusi. O lectie de rock simplu si direct, construit solid pe riffuri in progresie si baterie sincopata. Un solo rapid de chitara nu putea sa lipseasca, iar Brian Johnson isi forteaza laringele aproape de limita. "You Shook Me All Night Long" te prinde de la inceput, intai cu distorsiunea chitarei care curge bine impreuna cu bateria si bass-ul, apoi, ca si cand n-ar fi fost de-ajuns, cu a doua chitara care vine sa sustina povestea.

„Rock and Roll Ain't Noise Pollution” incheie totul si piesa mea favorita, nu numai datorita mesajului ce anticipeaza rolul albumului de liant intre generatii in istoria hard & heavy...”we're just talkin' about the future, forget about the past, it'll always be with us”. E un cantec simplu AC/DC, despre ce stiu ei sa faca mai bine, si care ne aminteste tuturor de ce ne place rock and roll si de ce „it will survive”.

S-audiati bine !

PS – Memoria imi joaca feste, nu mai sunt sigur daca „Back in Black” era chiar printre primele cinci albume indiene sosite, sau a venit mai tarziu, sper sa-mi scuzati eventuala eroare, de dragul introducerii.

Catalin Lascu este fondatorul firmei de consultanta in strategie de marketing si vanzari IBBL ASSOCIATES, iar in particular, un impatimit de muzica rock, blues si jazz. A avut sansa de a putea sprijini de-a lungul vremii aducerea in Romania a unor artisti si formatii precum Rod Stewart, Joe Cocker, John Mayall, John McLaughlin, Joe Zawinul, Jimmy Page, Robert Plant, Yes, Jethro Tull, Scorpions, Buena Vista Social Club.

El prezinta bilunar, pentru cititorii Wall-Street, perspective personale asupra unor momente de aur din istoria muzicii rock, blues si jazz.
Nota: unele informatii biografice, discografice si statistice prezentate in acest articol provin din surse publice (articole pe internet, informatii editate pe copertile albumelor, etc.) Altele reprezinta observatii sau pareri personale ale autorului. Reproducerea copertii albumului si fotografia grupului au ca sursa picsearch.com si sunt folosite doar pentru ilustrarea articolului.


Cititi si cronicile lui Catalin Lascu despre albumele Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973, Genesis - Selling England by the Pound, 1973 si Pink Floyd - The Dark Side of the Moon, 1973.

MY MUSICAL BOX: Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973

MY MUSICAL BOX: Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973