Am primit undă verde din partea Uniunii Europene pentru Planul Național de Redresare și Reziliență (PNRR) pe care multă lume nu-l înțelege pe deplin. Nici măcar subsemnatul nu este convins cât de mult bine va face un plan care, din aproape 30 de miliarde euro, jumătate este reprezentat de o serie de împrumuturi.

Este adevărat, împrumuturi la dobânzi ceva mai mici, dar sunt bani care vor trebui dați înapoi. Nu sunt bani degeaba. Dar dincolo de problema îndatorării națiunii care nu se va încheia poate niciodată și care naște dezbateri aprinse, care ne duc inclusiv la reamintirea eforturilor ante-decembriste ale lui Nicolae Ceaușescu de a scăpa țara de datorii, sunt alte probleme pe care le-aș discuta.

Trecând de această paranteză și ajungând la subiectul momentului, Planul Național de Redresare și Reziliență față de care partidele de la guvernare încearcă să-și aloce cât mai mult din merite pentru acordul primit din partea UE, adică din partea celor cu banii, problemele sunt altele.

Da, într-o bună măsură, este un sprijin, un vot de încredere venit de la Bruxelles, dar oare chiar s-a bătut România pentru proiectele care contează? Au atras cei mai mulți bani acolo unde ne durea mai tare? Îmi rezerv dreptul de a-mi exprima propria părere și să spun că nu.

Chiar trebuie să convingem pe cineva că aveam nevoie de acești bani?

Am putea să ne mulțumim cu un „atât s-a putut”. Aș putea accepta ideea că s-a făcut tot ce s-a putut, că au încercat să atragă fonduri cât mai mari, dar nu s-a putut mai mult. Florin Cîțu laudă PNRR-ul României ca fiind în top 5 cel mai bine finanțate planuri dintre toate statele care au obținut un acord din partea UE. Ar putea fi și asta o reușită.

Dar oare nu era nevoie de acești bani? Am primit banii aceștia pentru ochi frumoși sau pentru că am scris frumos planul și i-am înduioșat pe „europeni”? N-aș crede că așa funcționează lucrurile la Bruxelles sau Strasbourg sau pe unde se mai iau decizii pentru viitorul UE.

Ar putea fi voci care vor spune că: au dat bani unde au avut interese. Hai să fim puțin serioși. România pare mai degrabă ca o gaură neagră pentru fondurile europene. Câte programe europene nu au fost derulate în țara asta fără să avem rezultatele la care ne așteptam? Câte autostrăzi nu ar fi trebuit finalizate până acum? Câte spitale trebuia să avem până acum? Oare nu se vorbește peste tot că fondurile UE nu au ajuns de fiecare dată acolo unde trebuiau să ajungă.

Nu trebuie să uităm că România a fost în vizorul organismelor europene antifraudă în ceea ce privește modul în care au fost absorbite fondurile. OLAF, principalul organism antifraudă european, raporta că România a avut în 2019 cele mai multe dosare privind frauda cu fonduri europene.

Tind să cred că banii aceștia ne-au fost dați pentru că este clar ca lumina zilei că aveam nevoie de ei, inclusiv pentru a nu mai trage în jos media europeană. Mă gândesc că, dacă nu am fi avut „cazier”, primeam mai multe granturi și mai puțini bani cu împrumut. În fine. Și asta este o altă discuție.

Nu sunt nici economist și nici nu am vreun interes politic, lucru pentru care chiar mi-am atras adesea critici din partea celor din cercul meu, așa că nu încerc sub nicio formă să critic pe cineva, dar dacă aș fi în locul guvernanților, nu mi-aș atribui atât de multe merite.

Și nu aș face-o doar pentru că nu am reușit să atragem mai multe fonduri, ci pentru că eforturile nu au fost aceleași pentru toate palierele și s-au pierdut bani în zone în care nu ar fi trebuit să pierdem. Erau sectoare economice importante care ar fi avut nevoie de bani, dar nu au primit nimic, iar dintre cele care au primit, unele au primit parcă prea puțini. Insuficienți chiar. Și nu poate să nu mă deranjeze că s-au făcut eforturi mai mari pentru „proiectele de suflet” ale unuia sau altuia.

„România educată”, un proiect bun în esență, dar cât de esențial este să avem o țară plină de diplome, dar fără locuri de muncă? A fost proiectul de suflet al președintelui Klaus Iohannis.

Foarte bine că se bate pentru sistemul educațional, domeniul din care provine și care are, de asemenea, nevoie de bani. Sunt de acord că învățământul românesc și-a pierdut principiile, că are nevoie de o reformare și a modului de gândire, de reformă a valorilor, dar oare nu s-a putut face mai mult pentru a se obține măcar o brumă de bani pentru investițiile în irigații?

Și nu am pierdut banii aceștia pentru că nu am putut convinge Europa că aveam nevoie de 2 miliarde de euro pentru investiții într-o infrastructură vitală pentru economia României. Poate că nu puteam convinge Europa să ne dea 2 miliarde de euro, dar pentru măcar o parte am fi putut. Am pierdut banii pentru o chestiune tehnică: nu am putut oferi dovezi că aceste proiecte de irigații nu afectează mediul.

Chiar nu aveam un specialist care să explice Europei că vom avea grijă și de bazinele de alimentare la care urmau să fie racordate aceste sisteme de irigații? Dacă nu la noi, aduceam pe cineva din afară. Găseam un expert olandez sau francez să ne ajute. L-am avut pe Cioloș comisar pentru agricultură atâția ani, nu cunoștea el pe cineva care să rezolve această dilemă pentru Europa? S-au găsit toate motivele necesare pentru „România educată”, când avem deja o țară plină de avocați, juriști, economiști, psihologi care nu au unde profesa, dar nu ne găsim argumentele necesare pentru ceva atât de important? În cazul acesta din urmă s-a putut. A fost proiectul de suflet al președintelui țării, așa că oamenii care s-au ocupat de el și-au dat tot interesul.

S-au dat 1,5 miliarde de euro pentru administrație publică. Din ce spunea șefa CE, Ursula van der Leyen, având ca scop major digitalizarea instituțiilor. La ce va ajuta asta? Să se instaleze calculatoare, undeva la etajul 2 al nu știu cărei clădiri pentru a completa electronic formularele? Pentru site-uri și aplicați guvernamentale realizate prin proiecte scumpe și care adesea nu funcționează corespunzător, care arată rudimentar din punct de vedere tehnologic, care foarte rar sunt bine structurate pentru a obține informațiile de care ai nevoie. Până nu treci prin nu știu câte secțiuni ca să ajungi la informația sau documentul necesar. Oricât de bun ar fi un sistem informatic, nu poate compensa pentru hățișul birocratic care se ascunde în spatele unei interfețe digitale. Și fără supărare, chiar au nevoie funcționarii publici de alte calculatoare pentru funcțiile de bază pe care trebuie să le îndeplinească?

Solitaire funcționează și pe calculatoare vechi. Și nu săriți să mă judecați, unul dintre părinții mei a fost funcționar la stat timp de 45 de ani, lucrând în administrație publică, știu care este necesarul digital și de infrastructură a unei instituții, nu ai nevoie de tehnologie de ultimă generație. Necesarul tehnic este redus. Și așa cum spuneam, oricât am investi în digitalizare, dacă trebuie să parcurgi o mie de pași ca să ajungi la rezultatul dorit, nu are nicio importanță că o faci fizic la un birou, ori că o faci în fața unui calculator frecându-ți creierii că nu găsești secțiunea dorită. Și nu e ca și cum nu am completat măcar o dată în viața noastră un document al autorităților și nu am avut nevoie de consultanță, pentru a completa corespunzător un document. S-a întâmplat să fim întorși din drum cu actele, pentru că nu erau completate corect.

Așa că, la ce mă ajută faptul că mă uit la o interfață frumoasă, dar nu am suportul necesar pentru a-mi rezolva problemele cât mai repede. Online sau fizic, timpii de rezolvare a proceselor birocratice sunt aceiași. Am intrat pe platforma „România Educată” și am stat 3 minute să mi se încarce un amărât de PDF pe o rețea de internet de mare viteză. Și am făcut asta undeva la ora 23:45. Nu cred că era trafic atât de mare pe acest site la ora aia.

În schimb, către proiectele de sănătate au fost obținute fonduri de 3 ori mai mici: 470 de milioane de euro. Ce să faci cu doar atât de puțini bani? Doar de atât are nevoie sistemul sanitar din România? Pandemia nu a făcut altceva decât să valideze cât de subdimensionat este sistemul sanitar românesc. Problemele din trecut nu s-au rezolvat în totalitate. Am trecut prin atâtea scandaluri legate de sistemul sanitar, care la fiecare „catastrofă” (Doamne, ferește-ne de altele), cum a fost și cazul „Colectiv”, cum a fost și pandemia de COVID acum, au scos la iveală minusurile cu care ne confruntăm. Ce poți face cu 470 de milioane de euro într-un sistem care are nevoie de miliarde și miliarde de euro? Avem nevoie de spitale în care să muncească toți doctorii care se educă în școlile noastre. Revin, degeaba umplem țara de diplome de medici, dacă aceste diplome vor deservi cel mai probabil în afara țării.

Mă bucură că se duc 3,9 miliarde de euro către infrastructura feroviară. Utilizez frecvent trenul ca mijloc de transport, la fel ca mulți alți români și suntem cu toții de acord că ne-am săturat de întârzieri, de trenuri de 40-50 de ani care doar au trecut prin recondiționări. 3,9 miliarde de euro nu vor fi de ajuns pentru a se rezolva toate problemele, dar este o sumă considerabilă. Rămâne de văzut ce se va întâmpla. Dacă ne vom rezuma la a vopsi niște gări și a pune panseluțe în fața lor, nu va fi deloc suficient.

Managementul implementării proiectelor va trebui făcut cu o precizie de bisturiu pentru a se vedea rezultatele pe care le așteptăm cu toții. Să vedem dacă vom face și totul la timp. Știu doar că în apropiere de Ploiești, pe traseul spre București, aproape 3 ani s-a circulat pe un traseu ocolit din cauza unui amărât de pod de câteva zeci de metri. Ce naiba le-a luat atât nu știu. Chinezii au poduri și tronsoane feroviare suspendate de sute de kilometri, unele construite chiar peste mare și pe care le-au făcut în timp record.

În fine, impresia mea este că s-a tras acolo unde s-a vrut, unde au fost „interesele” mai mari. A nu se înțelege că încerc să spun că au existat interese ca banii să fie mai mulți în alte părți. Concluziile astea le trage fiecare în parte. Eu spun că acolo unde s-a vrut s-a putut, unde nu s-a vrut cu adevărat am pierdut. Nici nu vreau să mă gândesc câte alte proiecte „de suflet” se află printre cele 107 aprobate în PNRR.

Și nu pot să nu revin din nou asupra celor 2 miliarde de euro pentru iritații. Cu verile secetoase și cu vremea tot mai păcătoasă din ultimii ani, cu schimbările climatice prin care trecem, am fi avut nevoie de o infrastructură de irigații ca de aer. Și așa nu ne vom mai putea mândri niciodată cu statutul de „Grânarul Europei” (cât de real o fi fost și ăsta), dar pe vremea aia existau irigații și nu existau problemele climatice de acum. Acum, mai mult ca niciodată, parcă aveam nevoie de ele. Nu cred că nu s-a putut mai mult, ci că nu s-a vrut cu ardoare așa ceva. Cred cu putere că puteam găsi o soluție tehnică prin care să convingem Europa că nu vom afecta natura investind în irigații, ci că am fi ajutat-o. România nu mai poate fi performantă fără irigații în condițiile în care Bărăganul intră, dacă nu a intrat deja, într-un proces de deșertificare.

Concluzia ar fi că, e bine că am obținut și atât, dar nu aș lăuda planul așa cum au încercat să o facă președintele țării și, mai ales premierul, care spunea că, la nivelul lui 2026, nivelul de trai din România va ajunge să fie egal cu media din UE. Ce-i drept, nu m-aș mai uita în gura lui Cîțu, care ne-a vorbit atât de mult de creștere economică, iar noi acum ne facem griji de plata facturilor la iarnă, pentru că a venit „creșterea economică” peste noi. Furnizorii de energie au aflat că sunt românii mai bogați de la premier și au crescut prețurile. Glumesc cu această afirmație, dar hai să nu mai încurajăm lumea să creadă în ceva ce nu există cu adevărat. Tot la coada Europei, alături de Bulgaria, suntem ca nivel de trai. Hai să ne raportăm la „avuția” reală a românului și nu la cifrele date de un institut al statului care raportează evoluția economiei la nimicul din 2020.

Sursa foto: Shutterstock

Abonează-te pe

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

Despre autor
Adrian Ungureanu
Venit în Capitală în 2007, ca orice copil de provincie cu tolba plină de vise, primul fiind acela de a deveni comentator sportiv - următorul Cristian Țopescu - Adrian a ales să-și înceapă cariera de jurnalist scriind în presă. Deși era abia în al doilea an la Facultatea de Jurnalism , Adrian și-a găsit un loc de muncă la ziarul ” Curierul Național ”. A realizat abia la interviul de angajare că nu mai există departament de sport la ziar, dar asta...

Te-ar putea interesa și:



Mai multe articole din secțiunea Economie »


Setari Cookie-uri