Cand Brioni inventa asa-numitul „power-suit“, tinutele „business“ cadeau in derizoriu. Alaturi de vrajitorii acului si foarfecii, compania aducea insa si altceva: un material uitat, neglijat, protejat de lege si, prin urmare, inaccesibil muritorilor de rand - lana de vicuña. Un costum, care includea si pardesiu, facut din aceasta lana, ajunge la 50.000 de euro.
Vicuña se inrudeste de departe cu llama, guanaco si alpaca, facand parte din camelidele sud-americane.

Spre deosebire de lama insa, unica portiune acoperita de lana este gatul. Fiecare vicuña poate produce pana la 450 de grame de lana pe an, insa acea lana este considerata cea mai fina din lume. Un recensamant din 1960 arata ca nu mai exista decat 6.000 de asemenea animale in toata America de Sud, ca rezultat al vanarii necontrolate care aproape a eradicat aceasta specie in perioada dintre invazia conchistadorilor spanioli si formarea Mexicului independent. Hainele care fusesera rezervate regilor incasi (sub amenintarea pedepsei cu moartea in cazul in care vreun muritor indraznea sa se atinga de asemenea „delicatese“) ajunsesera la un pas de a deveni istorie. Drept urmare, din 1960, guvernele din Peru si Chile au luat masuri drastice de conservare a speciei. Numarul de exemplare a ajuns in prezent la 125.000, extinderea geografica a speciei atingand Bolivia si nord-vestul Argentinei.

Lana de vicuña este atat de adorata deoarece exploatarea, acolo unde este posibil, se face astfel incat sa nu afecteze animalele. Practic, fiecare vicuña produce, in medie, in jur de 125 de grame de lana pe an, insa este vorba despre o lana formata din fire de 12,9 microni grosime si 22 de milimetri lungime. Un material pentru care orice maestru ar plati bucuros cei 650 de dolari pe kilogram, pret pe care il cer pastorii, doar pentru a avea ocazia sa-si demonstreze talentul. Alan Katzman, proprietarul celebrului boutique Alan Couture din Manhattan, vinde un costum fabricat din 93% vicuña si 7% matase cu 30.000 de dolari. Cel care i-a fabricat materialul, Loro Piana, a platit o singura data un tip de lana mai scumpa decat vicuña: o transa unica, de la niste fermieri australieni „perfectionisti“, care au reusit sa produca lana cu fir de 11,9 microni. Pretul de achizitie a ramas secret, dar se stie pretul de vanzare: 280.000 de dolari/kilogram.

Blana cea mai…

Daca cifrele referitoare la lana vicuña vi se par de neimaginat, e cazul sa va ganditi la cel mai scump material din lume: blana de chinchilla. 20.000 de fire pe centimetru patrat. In plus, acesti soricei sunt mai mici decat un porc de Guineea, ceea ce inseamna ca e nevoie de peste 150 de animale pentru o singura haina. Ce nu stiu multi dintre amatorii de blanuri de la noi este ca aristocratii de pretutindeni au o inclinatie nativa catre blanurile de animale care cresc fie la altitudine, fie in zonele nordice, incercand sa evite, pe cat posibil, animalele de apa.

Motivul este, in primul rand, mirosul. In conditiile in care cele mai multe blanuri ale animalelor de padure nu poarta decat, eventual, o urma de mosc, cele ale animalelor acvatice sunt nerezistente, mirositoare si „naparlesc“, oricat de bine tratate si pastrate ar fi. In plus, o blana ieftina „rimeaza“ cel mult cu un VW din ’90, nu cu un Porsche: o patura de chinchila de 3x2,5 metri ajunge la 90.000 de dolari, iar materialul este insuficient pentru o haina maiestuoasa, asa cum merita oricine stie sa o aprecieze. In schimb, vidra, care ajunge la 100.000 de fire/centimetru patrat, costa 3.00-5.000 de dolari, la aceeasi dimensiune.

Citeste si:

Blana de chinchilla este de doua ori mai scumpa decat cea de hermina: 30.000-100.000 de dolari pentru o haina bine croita de chinchilla, fara vreo eticheta de mare designer, fata de 15.000-40.000, cat costa o hermina, care poate ajunge, cu semnatura unui mare creator, la maximum 60.000 de dolari. Singurul competitor adevarat in fata chinchillelor este samurul, care variaza in aceleasi limite de pret, dar poate atinge, in situatii exceptionale, si 150.000 de dolari pentru un palton lung.

Pretul chinchillelor este dat de doi mari factori. Primul este faptul ca se inmultesc neobisnuit de greu pentru niste rozatoare - sunt animale exclusiv monogame, au perioada de gestatie de 11 zile si nasc, in general, doi pui. Al doilea - interventia dura a activistilor pentru drepturile animalelor: in prezent, singurii care mai indraznesc sa etaleze si sa-si laude marfurile de blana sunt rusii. In SUA, enciclopedii intregi au dedicate cate o pagina importantei chinchillelor ca animale domestice, in timp ce rubrica „haine de blana“ are trei randuri si trimite la explicatiile „haina“ si „blana“. Mai mult, site-urile „fanilor“ chinchilla au zeci de pagini cu poze, ferpare si note de jurnal in amintirea micutelor rozatoare ce le-au servit drept animale de companie.

Matase si atat

La fel ca vicuña, matasea a fost rezervata, multa vreme, capetelor incoronate ale Chinei. Originile matasii se pierd intre 6000 si 3000 i.Hr., dar se considera ca momentul consacrarii a venit in timpul domniei imparatesei Xi Ling Shi (sec. XXVIII i.Hr.). Dupa doua milenii, matasea era cunoscuta de egipteni, fiind descoperita recent ca ingredient al invelitorii mumiilor. Despre importanta matasii in stabilirea relatiilor economice dintre Europa, Africa si Asia s-au scris mii de carti.
Exista diverse tipuri de matase, dupa grosimea sau rezistenta firului, dar cea mai importanta clasificare este cea care imparte lumea matasii in doua: cea salbatica si cea domestica. Matasea salbatica este produsa de orice alt vierme de matase, in afara de cel de dud, iar denumirea de „salbatica“ vine de la faptul ca ceilalti viermi nu pot fi „crescuti“. Viermele de dud - Bombyx - produce aproape „la comanda“ si este putin pretentios.

In schimb, matasea rezultata nu este de cea mai buna calitate si costa de doua ori mai putin decat cea „ salbatica“. In functie de grosimea firului „tors“, de densitatea tesaturii, dar si de fluctuatiile taxelor si accizelor, pretul unui metru patrat de matase variaza intre limite foarte largi: 50-750 de dolari. Cea mai scumpa si cea mai dorita matase din lume este, de mai bine de doua veacuri, celebra „muga“, matasea salbatica galbena, care nu este produsa decat in valea Brahmaputra, in zona Assan-ului si in unele regiuni din Burma. Si, chiar daca „oamenii de stiinta“ au obtinut recent matase din proteine de paianjen, va ramane, in continuare, cea mai dorita daca activistii pentru drepturile animalelor nu castiga procesele pe care le-au deschis, considerand ca fierberea viermilor de matase este o dovada de cruzime.