Kitsch si taine, traditii si ruine in Maramures

In mijloc, un podet unde parcheaza toate masinile. La dreapta, �Cooperativa�, altfel spus o cladire tipic socialista ce gazduieste acum Birtul si Magazinul Mixt. La stanga, sus pe deal, biserica veche, din lemn, flancata de biserica noua, din beton, si de caminul cultural, decorat la intrare, in soarele inceputului de septembrie, cu �La multi ani, 2005�. Caminul cultural ascunde, la randul sau, o fabricuta in ruina si se sumeteste in fata unei case nou-noute, cladita din lemn, in stil stramosesc. Aceasta casa apartine �familiei lu� Parintele�, cum zice un cosas. Si ia fata unei colibe de peste pod, un salas parca milenar, dereticat de o batrana uitata de vreme - ultima din cele sapte persoane care locuiau acum niste decenii in cei 16 metri patrati de spatiu.
Bine ati venit la Botiza, in inima Maramuresului!
Sat cu �9.000 de cosuri�, adica tot atatea case si cam 3.000 de locuitori, Botiza sta ascuns intre dealuri semete, care te-ar fi indemnat sa crezi ca a ramas pitit si in fata maretelor impliniri comuniste sau postdecembriste. Nu a ramas, ba dimpotriva. S-a schimbat tara, s-a schimbat si Maramuresul, s-a schimbat si Botiza.

�E vremea coasei!�

Doamna Irina Petreus, gazda aleasa la intamplare pe un portal turistic de pe Internet, tine cu dintii sa dovedeasca faptul ca obiceiurile de demult sunt inca vii printre viloaiele de beton rasarite prin sat. Lesne de inteles - este educatoare, doar. La dumneaei, am nimerit la tanc. Pensiunea pentru turisti, un vechi grajd reamenajat din temelii cu bani trimisi din Spania, �de la munci agricole�, impaca de minune, la un paharel de tuica veritabila, arta kitsch cu aceea traditionala. Cergi subtiri, cum se fac prin aceste locuri, vopsite in culori naturale, stau alaturi de tablouri cu peisaje montane in culori tipatoare, dar si de pari inalti, decorati cu oale, semn ca are fata cu zestre. Poarta inalta, tipic morosana, este una dintre putinele de acest fel care se mai inalta in Botiza.
Dealuri pe jumatate impadurite, jumatate acoperite de poieni, unde putinii barbati in putere de prin sat se duc la coasa. Nici un coltisor fara capita de rigoare: �fan in surplus�, cum zice, doct, un cosas proptit la bodega din centru. E prea mult fan, dar oamenii merg in continuare sa se speteasca pe povarnisuri, caci �e vremea coasei�.

In Maramures, la Botiza, cosasul recunoaste ca este depasit de productie si ca munceste doar pentru ca �e vremea�. Si, pana la urma, pentru ca o capita in plus da mereu bine la turisti.

Paraul si Mocanita

Bine da orice prin aceste locuri, indeosebi pentru straini. La Botiza, peisajul doborator; sau paraul cu acelasi nume, limpede si sloi, care �ameninta oricand sa inghita casele de pe mal� in caz de viitura, spune un betiv al locului, cu doi harbuji �luati de la altul� infipti in coasa, panicat de prapadul din Moldova; sau pensiunea de beton si marmura a preotesei. La Sieu, langa Botiza, pe Valea Izei, palate rosii si portocalii - domicilii sau pensiuni cladite tot cu bani din Spania si Italia - iau fata morilor de apa aflate inca in functiune. Prin bodegile din Rozavlea si la poalele impresionantei Manastiri din Barsana, refacuta in 1993, in autobuze si prin masinile care iau autostopisti - numai manele, asemanatoare, in urechile francezilor si germanilor, cu vesele canturi populare ale Fratilor Sicuta din Botiza.

Intr-o zi, la o plimbare prin munti cu vestita mocanita (ultimul tren cu aburi din aceasta parte a lumii), un turist israelian intra in vorba: se simte extraordinar in nordul Romaniei, caci parca s-a intors cu o suta de ani in timp. Nu e greu de inteles de ce, dupa o scurta privire in jur. Inainte de plecarea pe Valea Vaserului, gara mocanitei din Viseul de Sus este o ruina. Mai putin trenul cu pricina, care ofera cel putin decenta curateniei, data de proprietarul strain RH Holz Company.

Dracula de Sapanta, fara translator

Borsa, centrul industrial de odinioara, este de asemenea pustiit. Peste jumatate din locuitori, ramasi fara locuri de munca dupa inchiderea minelor, au plecat sa-si consume energia pe bani, �la muncile agricole� din Spania, Italia sau aiurea. Ramane in urma un oras jumatate devastat, jumatate mandru de vilele sale construite alandala cu bani trimisi acasa de capsunari.

La fel si la Viseu, la fel si in sus, spre Sighetul Marmatiei� - �la oras�, cum zic toti satenii zonei, pentru care Baia Mare e �orasul al mare�, Clujul e �capitala�, iar Bucurestiul �la centru�.

In Sighet, puscaria transformata in Memorialul Durerii aminteste brutal de ce aceste locuri au ajuns asa cum sunt. Cativa tinerei iti iau banii de bilet, te trimit spre celula lui Iuliu Maniu, apoi te lasa sa te descurci printre gratii. Pentru straini, fara translator. Nu exista translator permanent nici cativa kilometri in sus, de-a lungul Tisei, la Cimitirul Vesel din Sapanta. Unde peisajul crucilor frumos colorate, dar roase de balarii si panze de paianjen, este salvat mai intai de trotuarul de beton cu model urban din fata bisericii, apoi de o taranca mandra sa munceasca, in plina strada, la razboiul de tesut, etalandu-si cergile pe gardul din spate. Acelasi peisaj este distrus, apoi, de kitsch-urile cu Dracula proptite de pereti pe fundalul sonor al manelelor, prin �magazinele de artizanat� de vizavi de cimitir. Imaginea de ansamblu este insa mantuita, din nou, trei kilometri mai sus, de un pastrav prajit, servit la dejun sub nuc, pe malul paraului de �la camping�.

Legende si bancuri

La camping nu stau insa niciodata turistii straini. Ei prefera sa umble cu masini care rezista miraculos pe drumurile forestiere, unde nici tractoarele nu s-ar incumeta sa intre. Dupa cum am vazut la Botiza doi tineri intr-o dubita cu volan pe dreapta, multumiti ca sunt orientati in spatiu de un autostopist: el australian, ea brazilianca, pierduti prin Maramures dupa patru luni de peregrinari prin Europa.
Pe asemenea oameni licorile de �sase mii suta� de la bodega din sat ii bucura nespus - spun ca gusta �ceva ca acum o mie de ani�. Asa cum sunt si carpetele vopsite cu ceapa de putinele femei care mai tin obiceiurile.

Un om din sat ne zice ca nu le fura nimeni pe femeile ramase singure. Gazda noastra ne da insa asigurari ca se fura totusi, chiar si aici, in cinstitul Maramures: se fura la tuica, unde licoarea proasta este colorata cu zahar si chimicale �sa dea bine la turisti�, care o cumpara la pret dublu. Sau se fura la slana, colorata si ea chimic, in acelasi scop. Sau se fura la kitsch-uri cu Dracula sau cu delfini argintii si inimioare, vandute la Sapanta la pret de cateva ori mai mare decat in magazinele ordinare din Sighet.
Batranul care tine bodega din drum, de la Botiza, sugereaza de unde provine obiceiul furatului: �Se zice ca, demult, erau niste talhari care bateau satele de pe Iza si s-au ascuns aici, cand nu era decat un luminis intr-un codru. Si-atunci locului i s-a zis Bat Iza, de unde Botiza de acum. Apoi, se face ca talharii mergeau peste dealuri si, la un moment dat, unul a facut pe el. Si-altii au zis: E ud! De unde numele satului Ieud. Apoi, au mai mers un pic si altul a zis: Si eu! De unde satul Sieu. Da� nu stiu daca e legenda sau banc�.

Dupa cum arata Maramuresul in septembrie 2005, povestea pare sa fie deopotriva legenda si banc.

Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

---

Te-ar putea interesa și: