Saptamana aceasta au iesit in strada „profesorii nemultumiti” de sistemul de educatie. Si pe buna dreptate, intrucat sistemul de educatie este un esec total. Singurii care reusesc sa scape de efectele sale distructive sunt minoritatea de copii ai caror familii sunt suficient de instarite cat sa-si permita meditatii si pregatiri private. Dar saracii sunt condamnati sa plateasca serviciile mizere pe care le ofera educatia monopol de stat fara a primi insa niciun beneficiu.
Performantele sistemului sunt bine cunoscute: abuzuri repetate din partea unor invatatori care nu ar trebui sa aiba dreptul sa se apropie de copii, cu atat mai putin sa ii educe, rezultate internationale slabe (locul 50 din 74), universitati recunoscute numai de catre cadrele care lucreaza in ele si violenta in crestere. Chiar si primul ministru, conducator al intregului sistem, fuge de el.
Aceasta fiind situatia, ce credeti ca au cerut profesorii pentru acest sistem minunat? Evident, mai multi bani de cheltuit in exact acelasi fel ca pana acum! Pentru ca, la stat, atunci cand banii sunt prost cheltuiti, solutia perfecta este cheltuirea a si mai multi bani.
Educatia de stat functioneaza in acelasi mod in care functioneaza toate celelalte sisteme gestionate de stat: prost, scump si cu perspective sumbre. Motivele pentru care functioneaza astfel necesita o analiza lunga, dar numeroase carti trateaza pe larg acest subiect. Pe scurt insa, motivele pot fi grupate in trei mari categorii:
• nimeni (in afara de parinti, care, in prezent, nu au nicio putere in sistem) nu are niciun interes ca sistemul sa functioneze mai bine
• chiar si cei din sistem nu au puterea de a schimba sistemul
• chiar si daca ar avea puterea de a-l schimba, nu ar avea cum sa stie ce schimbare trebuie sa se intample (problema informatiei)
Inainte de a cadea prada ideii fatale ca nu exista alternative pentru sistemul de educatie si sa lasam acest sistem sa mutileze inca o generatie din cauza incapacitatii noastre de a actiona, sa ne uitam la alternative.
Problema este una clasica, analizata de teoria alegerii publice (public choice theory): orice alternativa trebuie sa fie adoptata de oamenii din sistem care au anumite interese. E foarte greu si probabil politic imposibil ca cineva sa faca o reforma contra sistemului, mai putin in cazurile in care exista un lobby puternic de tip RMGC sau FMI/UE care sa o sustina (ceea ce nu se va intampla niciodata in cazul educatiei).
In ziua de azi, este destul de greu de gasit vreo alternativa inteligibila pe care sa o sustina cineva. Aproape toate propunerile de reforma pentru educatie sunt, de fapt, niste deziderate vide pe care absolut oricine le-ar sustine („sa fie performanta”, „sa fie buna” etc.). E de inteles de ce nu spune nimeni ceva concret. Daca spui ceva, ai sanse mai mari sa fii criticat decat daca nu spui nimic. Asa ca e intotdeauna mai prudent sa nu spui nimic.
O reforma clara insa pe care orice candidat cu ceva curaj ar putea sa o sustina ar fi:
• liberalizarea pietei educatiei
• privatizarea sistemului de educatie prin cesiunea scolilor catre cadrele didactice
• sustinerea parintilor cu fondurile care, in prezent, merg in gaura neagra bugetara, care este sistemul de educatie de stat
Avantajul unei astfel de reforme ar fi ca principalele grupuri rezistente la reforma ar avea interes sa o infaptuiasca. Personalul didactic (in prezent 245,174 de cadre) ar avea un interes ca reforma sa reuseasca, deoarece ei ar fi noii proprietari ai institutiilor de invatamant in care lucreaza. Parintii ar avea o piata competitiva de scoli din care sa aleaga. Parintii din mediile rurale sau defavorizate ar fi ajutati direct cu sumele care merg in prezent la educatie.
Astfel, s-ar rezolva dintr-un singur foc doua dintre problemele mentionate mai sus: apare interesul profesorilor ca institutia din care fac parte sa functioneze mai bine si, nu mai putin important, apare puterea de a schimba institutia conform nevoilor locale. Iar a treia problema, cea a informatiei, se rezolva prin competitia adusa de liberalizarea pietei.
Ce propunem este ca intregul buget al Ministerului Educatiei Nationale, impreuna cu banii de la autoritațile publice locale si altele, care se duc spre educatie, sa fie impartiti direct intre copii si studenti. Astfel, fiecare familie care are un copil intre 7 si 18 ani si fiecare adult intre 19 si 21 de ani ar primi o suma anuala fixa. In total, fiecare ar primi 15 ajutoare egale, care ar acoperi perfect 12 clase clasice plus 3 ani de facultate.
Cu titlu de exemplu, luand cifrele din executia bugetara din anul 2012, daca banii cheltuiti pe educatie nu ar fi fost inghititi de birocratia sistemului de educatie ci ar fi fost, in schimb, impartiti dupa modelul de mai sus, ar fi revenit o suma de 4,535 de lei de persoana de an (putin peste 1,000 de euro). Pe langa acestea, concurenta si eliminarea birocratiei centrale ar scadea costurile serviciilor de educatie.
Oameni bine educati sunt mai greu de manipulat decat oameni slab educati. Un sistem de educatie slab are implicatii majore in societate nu doar asupra bunastarii societatii, ci si asupra criminalitatii si atator altora (mai ales intr-o societate democratica in care fiecare avem un vot). Sustinand ca educatia este o solutie centrala la mai multe probleme din societate, Victor Hugo le spunea politicienilor francezi din secolul XIX „construiti o scoala, veti darama o puscarie”. Ideea ramane la fel de valabila astazi ca si atunci. Construiti un sistem de educatie functional si nu doar veti castiga un capital politic imens (de tipul celui lui Margaret Thatcher sau Ronald Reagan), ci veti rezolva probleme care par astazi insolubile.
