Dupa atatea evenimente cu artisti care meritau sa fie mentionati in rubrica si dupa o pauza datorata unor calatorii, sa ne intoarcem de unde-am purces... un alt mare grup si un alt album ce au lasat urme de nesters in istoria muzicii rock.
Yes
Grupul britanic a fost fondat in 1968 de Jon Anderson (vocal) si Chris Squire (bass). Se pare ca ideea de a lucra impreuna a venit de la interesul comun pentru armoniile vocale promovate in epoca de Simon & Garfunkel si pentru care vocea lui Anderson parea destinata. Squire mai admite si influenta basistului John Entwistle (The Who) asupra tehnicii sale. Li se adauga Bill Bruford, baterist cu influente jazz, care va dezvolta ani mai tarziu o cariera in domeniu cu proiectul sau Earthworks. Primul line-up Yes este completat de Peter Banks (chitara) si de Tony Kaye (orga). La cateva luni doar de la debutul din august, grupul deschide concertul de adio al grupului Cream la The Royal Albert Hall. Inca din aceasta perioada timpurie devine evidenta orientarea spre armonii vocale si dezvoltari progresive complexe cu pasaje de virtuozitate tehnica, aceste caracteristici consolidandu-se de-a lungul vremii intr-un fel de marca inregistrata a grupului. Albumul eponim apare in vara lui 1969 si succesul incepe deja sa se intrevada, Melody Maker selectand Yes si Led Zeppelin drept grupurile noi ale anului „most likely to succeed”. Influenta stilului Beatles in epoca isi spune cuvantul, pe album e chiar prezent un cover, si desi muzica Yes este deja descrisa de critici drept un amestec de stil, gust muzical si subtilitate, suntem inca departe de solidul rock progresiv-simfonic de mai tarziu. In 1970 apare albumul „Time and a Word”, care beneficiaza de suportul unei orchestre simfonice, un album usor inegal pe alocuri, desi remarcabil in privinta melodicitatii.
Banks este inlocuit cu Steve Howe, un chitarist ce avea sa devina un alt element definitoriu al grupului si care se integreaza fara probleme in primul album unanim aclamat de critica si public „The Yes Album” (1971). Howe este un castig evident, virtuozitatea sa tehnica extinzand aria instrumentelor cu coarde si patrunderea grupului in sonoritati clasice, country sau rock. Acesta este si cel dintai album Yes ce contine numai compozitii originale, precum si primul album lucrat de faimosul inginer de sunet Eddie Offord, un alt factor cheie de durata in elaborarea sound-ului Yes.
Posibilitatile relativ limitate ale lui Kaye, mai ales in fata deschiderii oferite de moog synthesizer, mellotron si alte instrumente cu clape noi in epoca, il fac pe acesta sa paraseasca grupul. Este inlocuit de noua stea a keyboard-urilor Rick Wakeman, ex-Strawbs, muzician cu o incredibila virtuozitate tehnica si o solida pregatire clasica, absolvent al Royal Academy of Music. Acesta va duce partitura clapelor intr-o alta dimensiune a tehnicii si amplitudinii sunetului, contribuind masiv crearea sound-ului Yes de care vorbeam si la faima line-up-ului de aur. Calea spre statutul de super-grup e deschisa.
In 1971 apare „Fragile”, primul cu adevarat mare album Yes, care avea sa plaseze definitiv grupul la varful muzicii progresive. Albumul dezvolta inclinatia spre rock simfonic, incluzand structuri clasice cu influente Sibelius si Stravinski, si chiar o piesa intreaga aranjata de Wakeman dupa Brahms. Pe langa piese lungi colective, elaborate, sofisticate („Heart of the Sunrise”, „Rundabout”), fiecare membru al grupului isi are propria piesa solo, adevarate bijuterii de tehnica instrumentala, sau vocala in cazul lui Anderson. Greu de ales
intre ele, dar „pour la bonne bouche” ascultati „The Fish (Schindleria Praematurus)”, o incredibila piesa construita de Squire in layere multiple, numai prin acorduri de bass. De altfel, cam toate piesele albumului, ca si ale celui urmator, vor ramane pana in zilele noastre piese clasice de rezistenta in aparitiile live Yes. Albumul marcheaza si prima colaborare cu Roger Dean, care deseneaza arhicunoscutul logo al grupului si va crea coperti memorabile pentru multe albume Yes, un alt element definitoriu al brandului si prilej de colectie pentru fani. „Close to the Edge” (1972) consolideaza stilul Yes pentru tot restul acelui deceniu. Este de departe cel mai solid proiect al grupului la zi. Unii il considera chiar punctul culminant al muzicii rock progresive, si marturisesc ca in afara de dificultatea alegerii vs. alte grupuri si albume de aceeasi statura (vreo doua-trei deja prezentate aici), cu greu as gasi contra-argumente. Din punct de vedere al compozitiei, aranjamentelor, superbelor pasaje de virtuozitate si calitatii generale a muzicii, este un album perfect, cu toata nota de relativitate a acestui termen. Dar vom reveni mai jos asupra lui.
In culmea succesului, Bill Bruford se lasa manat de explorarile sale in orizonturi free-jazz, alaturandu-se lui Robert Fripp in grupul King Crimson, alt pilon al muzicii progresive. Este inlocuit de Alan White, ex-Plastic Ono Band, un baterist cu o orientare ceva mai rock. Personal il includ in formula de aur si pe White, in alternanta cu Bruford, stilul sau usor diferit nemodificand esential orientarea si sunetul distinctiv al grupului. Pe de alta parte, White este chiar mai legat de brandul Yes, el ramanand in grup pana in ziua de azi, suficient cred ca sa fie considerat THE Yes-drummer. Primul album in care apare este chiar cel despre care vorbeam mai sus, triplul-live „Yessongs” (1973), care include si cateva piese inregistrate cu Bruford. Albumul reprezinta un alt proiect ambitios pentru Yes, care cunostea deja un succes comercial global, in consonanta cu aprecierile criticilor, devenind si una dintre marile atractii live ale vremii. Unul dintre primele albume de o astfel de dimensiune, „Yessongs” este o expresie a deschiderii permanente a membrilor Yes pentru noutati tehnice, inovatie instrumentala, dar si pentru calitatea sunetului si a spectacolului vizual. Wakeman are ocazia sa mai dea o proba de virtuozitate, interpretand un solo-rezumat al capodoperei sale „The Six Wives of Henry VIII”, aparuta in acel an. Coperta Roger Dean este si ea una de colectie, peisajele fantastice fiind prezente multi ani pe peretii camerei mele de fan adolescent. Mai am si acum acea coperta. Iar daca vreti sa intelegeti mai bine ce reprezenta Yes in concert in acei ani, albumul exista si pe DVD.
„Tales from Topographic Oceans” (1973) marcheaza o schimbare, polarizand fanii si criticii. Un album dublu, continand patru piese de aproximativ douazeci de minute fiecare, avand la baza interpretarea lui Jon Anderson a scripturilor Shastrice plecand de la cartea lui Yogananda „Autobiography of an Yogi”. Din punct de vedere tehnic este cel mai ambitios proiect al grupului de pana atunci. Dar, asa cum acelasi Anderson avea sa spuna, acest album reprezenta o „intalnire a celor mai inalte idealuri artistice intr-un punct de energie scazuta” in urma unui turneu epuizant. Muzica alterneaza pasaje sublime, de adevarata capodopera, cu unele repetitii greu de digerat si o sensibila lipsa de entuziasm. Desi succesul de top este atins, ceva lipseste, nivelul de satisfactie al ascultatorului celor doua albume anterioare nu mai atinge aceleasi cote. Rick Wakeman e nemultumit de performanta si ideea mai veche a carierei solo revine. Paraseste grupul dedicandu-se proiectelor cu English Rock Ensemble (cele mai notabile din acei ani „Journey To The Centre Of The Earth” si „Myths of King Arthur”). Ulterior va reveni, va pleca va reveni iar... dar va ramane pentru totdeauna keyboard-man-ul de referinta Yes. Este angajat Patrick Moraz, alt clapar de valoare, care tocmai lansase superbul album eponim al efemerului sau grup Refugee, cu Lee Jackson si David O’List, ambii ex-Nice, fostul grup al lui Keith Emerson. Apropos, daca gasiti pe undeva albumul „Refugee”, sa-mi spuneti si mie, il caut de ani de zile, cam de pe vremea cand dintr-o prostie am instrainat vinyl-ul. Regretatul Cornel Chiriac, amintit aici deunazi, il considera albumul rock-progresiv al anului 1974, preluand chiar un cantec pentru genericul emisiunii Metronom. Contributia lui Moraz este remarcabila pe albumul Yes „Relayer” (1974), ce include si o oarecare tenta jazz-fusion, se pare influentata de intersectarile in turnee cu marile grupuri Return To Forever si Mahavishnu Orchestra. Ca structura este similar „Close to the Edge”, cu o noua piesa de o fata, in care un Yes cu vitalitatea renascuta, se dezlantuie in armonii colective. Cele doua piese de pe fata a doua, impecabil orchestrate, dau prilejul membrilor grupului sa iasa in evidenta in solo-uri superbe.
Dupa lungul turneu 1975-76, grupul ia o pauza, prilej pentru fiecare din membri sa lanseze cu destul succes cate un album solo, cel mai notabil fiind Chris Squire „Fish Out Of Water”. O compilatie cu cantece din primele doua albume Yes apare sub titlul „Yesterdays”. Se incepe lucrul la „Going For The One” (1977) cu Moraz, dar o serie de neintelegeri produc plecarea acestuia si prima intoarcere a lui Wakeman, cu care va fi refacut acest album foarte bun. O singura piesa lunga pare un lucru neobisnuit pentru Yes, desi sunetul ramane deocamdata cel cunoscut. „Tormato” (1978) insa, nu numai ca va contine doar piese scurte, ci si o vizibila departare a sunetului Yes de rock-ul simfonic si de muzica progresiva in general, spre tente usor new wave. Desi placut la ascultat, parca nu e ce ne asteptam. Pentru aparitiile live de peste ani, doar piesa „Don’t kill the Whale” va supravietui. Curios, nu acelasi lucru se poate spune despre succesul comercial, albumul fiind primul Yes ce obtine platina. Parca am mai auzit asta, nu? La Genesis.
Cum se intampla deseori, incep sa apara divergente in orientarile muzicale ale membrilor grupului. Anderson si Wakeman ar fi vrut sa continue explorarile progresiv-simfonice si un sunet mai delicat, in vreme ce Howe, Squire si White doresc un sunet rock mai greu. In mai 1980, Anderson paraseste pentru prima data grupul, urmat imediat de Wakeman, care era convins ca grupul nu va putea supravietui fara „vocea” sa. Cei doi sunt inlocuiti de Trevor Horn si Geoff Downes pentru „Drama” (1980), un titlu predestinat se pare. Albumul cunoaste un oarecare succes de public si cel putin pentru trio-ul Howe-Squire-White reprezinta un moment de finete, dar inclin sa-i dau dreptate lui Wakeman, productiile fara el si mai ales fara vocea absolut unica al lui Anderson sunt Yes mai mult fiindca scrie asta pe coperta, in rest... „Drama”. Noii veniti se descurcau binisor pe materialul nou, dar mai greu cu cantecele clasice Yes cerute insistent de public in concerte. Asa ca dupa multe tribulatii, in martie 1981 este anuntata oficial incetarea activitatii grupului. Aceasta e marcata de lansarea albumului live „Yesshows” si a compilatiei „Classic Yes”, ambele cu inregistrari ale formulei clasice de dinainte de „Drama”.
Downes si Howe se vor regrupa intr-o formula mai potrivita stilului dorit, noul super-grup Asia, alaturi de John Wetton (ex-King Crimson) si Carl Palmer (Ex. Emerson, Lake & Palmer). Jon Anderson va dezvolta cateva proiecte de succes, solo sau alaturi de Vangelis.
In 1983, Yes renaste in formula Anderson-White-Squire-Rabin-Kaye, stabilindu-si sediul pe coasta de vest a Americii motiv pentru care perioada '83-'88 va fi poreclita de fani „Yeswest”. Albumul de revenire „90125” (1983) reprezinta o departare radicala de sunetul clasic Yes, chiar daca pastreaza armoniile cunoscute. Multi fani sunt dezamagiti, ca si mine, albumul devine best-seller-ul all-time al grupului. Hit-ul „Owner of a Lonely Heart” extinde baza de fani in afara rock-ului progresiv..., si macar pentru acest cantec trebuie pastrat in colectie. Abia in 1987 apare urmatorul, „Big Generator”, cam in aceeasi linie care incepe sa oboseasca.
Urmeaza o perioada confuza in care par sa coexiste doua grupuri Yes, chiar daca doar unul s-a numit asa. Anderson vrea o reintoarcere la perioada clasica dar nu reuseste deocamdata sa-i convinga pe ceilalti , asa ca pleaca pentru un alt album solo. Acesta insa pana la urma sfarseste prin a deveni un „aproape-Yes-clasic”, si va aparea sub numele Anderson-Bruford-Wakeman-Howe (AWBH). Intre timp, grupul oficial numit Yes si neoficial Yeswest, incepe lucrul la un album fara Anderson. O serie de complicatii legale provocate de schimbarea casei de discuri duc in mod paradoxal la o reuniune Yes, ambele trupe fiind solicitate sa inregistreze cate o parte a noului album „Union”. Anderson e pe toate piesele, iar Squire-Yeswest contribuie la cateva piese AWBH. Turneul ce urmeaza ii uneste pe cei toti opt membri intr-un fel de mega-Yes, ce reia cantece din toata istoria grupului si este considerat unul dintre cele mai reusite proiecte live din anii 1991-92. Insa nu reuseste sa consolideze o adevarata reuniune. In 1994 apare „Talk” cu Anderson-Squire-Rabin-Kaye-White, scuzati, o aiureala.
Revenirea mult asteptata la line-up-ul Anderson-Howe-Squire-Wakeman-White si la stilul anilor '70 se produce abia in 1996. Reuniunea gandita pentru o serie scurta de concerte, se dovedeste un mare succes de public si grupul decide sa o continue. Sunt adaugate si cateva piese noi de studio pe albumul live „Keys to Ascension”. Alte piese noi vor aparea pe continuarea „Keys to Ascension 2” alaturi de interpretari live ale celor vechi. Apoi materialele de studio de pe aceste doua albume vor fi compilate pe „Keystudio”. Dar Howe si Wakeman parasesc din nou grupul, fiind inlocuiti de Billy Sherwood si de rusul Igor Khoroshev pe albumul „Open Your Eyes” din 1997. Acesta din urma este prezent si pe „The Ladder” (1998)... formula de trupa care a venit si la Bucuresti in 2000. Albumul „Magnification” (2001) nu mai are in componenta nici un clapar, adaugand in schimb suportul unei orchestre simfonice de 60 de persoane!
Un nou „Wakeman returns” se produce in 2002, urmat de turneul mondial din care face parte si concertul celei de a 35-a aniversari a grupului de la Madison Square Garden. Urmeaza un alt hiatus in istoria grupului si cea mai recenta revitalizare din 2008, cu Oliver Wakeman, fiul lui Rick la keyboards si canadianul Olivier Benoit vocal. Se pare ca acest line-up pregateste un nou album Yes pentru sfarsitul anului.
Close To The Edge
Cel putin patru albume Yes ar fi putut face probabil subiectul rubricii de fata. Dar „Close To The Edge” reprezinta apogeul Yes, cu formula
clasica Anderson-Howe-Squire-Wakeman-Bruford in plina forma, iar perfectiunea compozitiei si virtuozitatea desavarsita a interpretarii il fac un album esential in istoria muzicii rock progresive. Daca va place acest gen de muzica si nu aveti albumul, faceti rost urgent de el. Daca nu sunteti un adept prog, ascultati-l totusi, s-ar putea sa deveniti. Pentru ca acest album clasic nu este doar impecabil in privinta compozitiei, aranjamentelor, armoniilor vocale, solo-urilor instrumentale si interactiunii perfecte intre membrii grupului, amestecului incredibil de forta si delicatete, ci si imediat captivant si placut la ascultare. Albumul contine doar trei piese, dar ce piese! Vor ramane in aproape toate play-listele de concert pentru urmatorii 40 de ani. Alegerea unor structuri lungi adauga grandoare frazei muzicale si permite virtuozitatii muzicale a fiecarui membru Yes sa se dezvolte nestingherit si fluent, fara sa provoace vreo disonanta intregului. Vocea lui Anderson e la superlativ, chiar daca uneori abstractiile fac metaforele mai greu accesibile, sustinuta de coruri ce se vor dezvolta in diverse armonii si tempo-uri pe parcursul albumului. Howe si Wakeman decoreaza textura compozitiei cu solo-uri spectaculoase sau cu inflorituri subtile in background. Squire creaza si el multe secvente superbe, aparand chiar in prim plan in pasaje de forta. „Bataia” lui Bruford se integreaza impecabil, sustinand efortul colectiv.
Piesa centrala a albumului CLOSE TO THE EDGE [1, 2] compusa de Anderson-Howe este inspirata de romanul Siddharta al lui Hermann Hesse. Dezvoltarea epica de peste 18 minute are o structura simfonica in 4 sectiuni. „The Solid Time Of Change” deschide albumul cu ciripit de pasarele, clopote si susur de izvor, preluate curand de Howe intr-o dezvoltare melodica rapida, sunetul chitarei fiind sustinut apoi de keyboards si amplificat de Squire intr-o constructie bass neasteptat de solida. Ca intr-o compozitie clasica, acest pasaj melodic stabileste tema ce va cunoaste multiple variatii in cursul cantecului. Anderson preia prim-planul intr-o stranie combinatie de forta si delicatete, in care fiecare nota ascunde sub invelisul greu o blanda tonalitate. Corul sustine tema lirica ...”Close to the edge, round by the corner...Not right away, not right away...Close to the edge, down by the river..Not right away, not right away”. Dialogul de zile mari bass-keyboards accentueaza paradoxul in „Total Mass Retain” , unde Squire creeaza un pasaj de zile mari, amintind de Van der Graaf.. „I Get Up I Get Down” incetineste ritmul, concentrandu-se pe recrearea texturii prin mixul de chitara-keyboards-bass-background vocals, cu vocea lui Anderson in contrast cu acest background. Wakeman construieste un solo complex, cu orga liturgica in crescendo, urmata imediat de orga Hammond si de synthesizer, care ne conduc in obsedantul refren vocal „I get up, I get down” . O reluare partiala a temei deschide „Seasons Of Man", incluzand un scurt dialog Bruford-Squire, dupa care chitara isi reia dominatia. Wakeman isi ia din nou portia de solo, apoi Anderson preia conducerea ducand cantecul spre finalul apoteotic. Secventa initiala a sunetelor din natura incheie ciclic piesa.
"AND YOU AND I" compus de Anderson-Bruford-Howe-Squire, este poate cel mai frumos cantec din istoria grupului si piesa de rezistenta in
mai toate concertele ulterioare. Puritatea vocala a lui Anderson si lirica sa abstracta sunt dominante. Ca si piesa dinainte, are patru sectiuni. „Cord Of Life” are o introducere de chitara acustica, sunetul se imbogateste lin, apoi o combinatie de bass si percutie ne conduce intr-o delicata secventa de mellotron, care dezvolta subtil secventa „Eclipse”, sustinuta de Howe. Anderson ne duce apoi in sectiunea „The Preacher The Teacher” cu o frazare prog-folk plina de armonie. Ultima sectiune intitulata bizar „Apocalypse” este o scurta reluare a secventei de inceput.„SIBERIAN KHATRU” este compusa de Anderson-Wakeman-Howe pe un pattern simplu, amplificat treptat de contributia tuturor membrilor grupului. Este una dintre cele mai puternice piese ale grupului, si ea reluata permanent in concerte. Debuteaza cu un riff fulgerator Howe, apoi Wakeman dezvolta tonalitati crescatoare, in vreme ce Bruford isi aduce aminte ca nu se afla acolo doar pentru acompaniament si se remarca in felul in care va evolua mai tarziu in concertele King Crimson. Frazele criptice ale lui Anderson abunda, dar cui ii mai pasa? Armonia vocala e desavarsita. Apare si un surprinzator fragment de sitar Howe si un duet cascada de clavecin si bass, totul culminand cu o serie rapida de „da-da-da”-uri vocale pline de forta, poate cea mai puternica secventa de armonie vocala colectiva Yes.
Albumul „Close to the Edge” ridica o treapta mai sus stacheta deja foarte sus asezata de „Fragile”. Este Yes la superlativ, si unul din serioasele motive pentru care dupa aproape 40 de ani inca iubim acest mare grup si asteptam o revenire pe masura...Le mythe de l’eternel retour.
Catalin Lascu este fondatorul firmei de consultanta in marketing strategic IBBL ASSOCIATES, iar in particular, un impatimit de muzica rock, blues si jazz. A avut sansa de a putea sprijini de-a lungul vremii aducerea in Romania a unor artisti si formatii precum Rod Stewart, Joe Cocker, John Mayall, John McLaughlin, Joe Zawinul, Jimmy Page, Robert Plant, Yes, Jethro Tull, Scorpions, Buena Vista Social Club.
El prezinta bilunar, pentru cititorii Wall-Street, perspective personale asupra unor momente de aur din istoria muzicii rock, blues si jazz.
Nota: unele informatii biografice, discografice si statistice prezentate in acest articol provin din surse publice (articole pe internet, informatii editate pe copertile albumelor, etc.) Altele reprezinta observatii sau pareri personale ale autorului. Fotografiile au ca sursa flickr.com si wikipedia, si sunt folosite doar pentru ilustrarea articolului.
Cititi si cronicile lui Catalin Lascu despre Eric Clapton & Steve Winwood - Live from Madison Square Garden, 2009, Bob Dylan - The Never-Ending Legend, AC/DC - Back in Black, 1980, Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973, Genesis - Selling England by the Pound, 1973, Pink Floyd –The Dark Side Of The Moon, 1973
Citeste si:
Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »
Te-ar putea interesa și:
