Dar pe batranii „mei” nu pot sa-i las deoparte. Chiar daca as vrea, din fericire nu ne lasa ei pe noi. Fac ce fac si ne amintesc mereu de unde a plecat totul si cam care ar fi ierarhia muzicii rock. Iata alti doi mari muzicieni care ne incanta de peste 45 de ani, Eric Clapton si Stevie Winwood, revin in forta cu acest album continand piese din perioada '69-'73 ale marilor grupuri prin care au trecut cei doi, impreuna sau separat, plus cateva piese J.J.Cale si Hendrix. Esenta a ce incerc sa spun permanent in aceasta rubrica este data de acest paradox: un album cu piese de acum 40 de ani, nominalizat Grammy anul asta. Are rost sa mai explic de ce ma intorc mereu la „clasici”, mai ales dupa ce ascult noutatile zilei?

Dupa cum putem afla din autobiografia proaspat aparuta la Rao, Eric Clapton a fost de-a lungul vietii sale dependent uneori de droguri, alteori de alcool, sau de ambele deodata, reusind in cele din urma sa iasa de sub influenta nefasta a acestora cu ajutorul prietenilor. Doar de dependenta de prieteni nu s-a putut „vindeca”, inspiratia artistica si placerea sa de a canta atingand cel mai inalt nivel cand artistul s-a simtit bine in compania lor. Evolutia sa din ultimii ani nu face exceptie, desfasurandu-se sub nostalgia inceputurilor si a colaborarilor cu vechii sai prieteni. Un album cu B.B. King, prezenta la concertul John Mayall 70th Birthday, o reuniune a super-grupului Cream intr-un concert istoric la Royal Albert Hall si alte cateva in America, un album cu J.J. Cale. Acum, dupa patru decenii, Clapton e din nou alaturi de fostul sau coechipier din Blind Faith, Steve Winwood, cu care continua seria de concerte deschisa la Madison Square Garden. In paralel, alta serie de concerte cu alt prieten, Jeff Beck.

Eric Clapton


Aproape 50 de ani de muzica. Zeci de albume de studio sau live, sub nume propriu, cu grupuri care au scris istoria rock-ului (Yardbirds, John Mayall’s Bluesbreakers, Cream, Blind Faith, Derek & The Dominos), ca si numeroare aparitii in concertele sau albumele altor prieteni: Beatles, Aretha Franklin, Steven Stills, Bob Dylan, Elton John, John Lennon, George Harrison, Sting, Roger Waters. Singurul muzician inclus de trei ori in Rock and Roll Hall of Fame. Locul 4 in topul revistei Rolling Stones „100 Guitar Players of All Time”. 18 (optsprezece!) premii Grammy. Comandor al Ordinului Imperiului Britanic pentru serviciile aduse muzicii.

Nascut in 1945 in Anglia, Eric Clapton a primit prima sa chitara la treisprezece ani, cam pe vremea cand rock & roll-ul cucerea lumea cu Chuck Berry, Buddy Holly, Jerry Lee Lewis, Carl Perkins sau Elvis Presley. Curios, nu s-a lasat prins de acest „tsunami”, natura sa introspectiva conducandu-l de la inceput spre blues, care ii va influenta profund viziunea muzicala, si pe care nu-l va parasi niciodata. Chiar daca aparent Clapton este un chitarist rock, influenta blues se simte in mai toate interpretarile sale, adeseori artistul aplecandu-se total spre blues si chiar Delta Blues.

In 1963, dupa „incalzirea” cu primele grupuri, The Roosters si Casey Jones and The Engineers, care ii dau deja ceva faima, este recrutat de Keith Relf si Paul Samwell-Smith in primul sau grup mare, The Yardbirds, cu care inregistreaza si primele albume. Din acea perioada dateaza porecla „Slowhand” – ce va da titlul unui superb album peste ani - datorata stilului sau de interpretare, miscarea mainii parand lenta chiar si in fraze foarte rapide. Dar Yardbirds aluneca usor spre rock & roll in cautarea succesului de chart, iar Clapton, fidel propriului crez de a canta blues, paraseste grupul, fiind inlocuit de Jeff Beck. O sa punctez din cand in cand in randurile de fata conexiuni din acest „arbore genealogic” cu radacini in istoria muzicii rock. Succesorul lui Beck la Yardbirds a fost Jimmy Page, viitorul chitarist Led Zeppelin. Dupa desfiintarea Yardbirds, Keith Relf va initia impreuna cu sora sa Jane prima formula a grupului Renaissance, iar Jeff Beck Group ii va include o vreme pe Rod Stewart si Ron Wood (actualul Rolling Stones), inainte ca acestia sa formeze Faces. Apropos, intrucat Rolling Stones se odihnesc in vara asta, Ronnie incearca o reuniune a grupului Faces, dar nu l-a convins inca pe Rod Stewart, care are o agenda atat de aglomerata incat n-a mai ajuns la Bucuresti.

In 1965, Clapton este invitat de John Mayall, „The Father of English Blues”, in grupul Bluesbreakers. Desi scurta si agitata, cu dezertari si reveniri, perioada Bluesbreakers intareste reputatia de chitarist a lui Clapton. Albumul clasic „Bluesbreakers with Eric Clapton” va avea o influenta covarsitoare in blues-rock si va constitui o treapta majora a staturii chitaristului. Este perioada in care un fan scria pe peretele metroului londonez „Clapton is God”, imaginea acelui graffiti fiind preluata si raspandita de presa, a doua porecla ramanand si ea in folclor pana in zilele noastre.

Dar tanarul Eric n-avea stare, muzical vorbind. Formeaza in paralel grupul efemer „The Powerhouse”, cu Paul Jones, Jack Bruce (ambii ex. Manfred Mann), Steve Winwood si Pete York (ambii ex. Spencer Davis Group). Apoi paraseste ambele proiecte, pentru a forma in 1966 grupul Cream, cu Jack Bruce (bass, voce, pian, muzicuta) si Ginger Baker (baterie), ambii ex. Graham Bond Organization. Va fi inlocuit de Mayall cu legendarul Peter Green, care apoi va fonda alaturi de Mick Fleetwood, Jeremy Spencer si John McVie grupul la fel de legendar Fleetwood Mac, si va compune printre altele celebra piesa „Black Magic Woman”, reluata mai tarziu de Santana.

Cream intreprinde turnee si lanseaza trei albume solide – „Fresh Cream”, „Disraeli Gears” si dublul „Wheels of Fire”, plus cateva live. Apreciatul amestec de blues, rock si muzica psihedelica va aduce grupului o recunoastere internationala si statutul de super-grup, ridicand pe culmi renumele de chitarist al lui Clapton si propulsandu-l la rangul superstar, recunoscut si azi. La acea vreme, o mare competitie pentru Clapton pe scenele britanice venea din partea noului sau prieten Jimi Hendrix a carui ascensiune fulminanta abia incepuse. Acesta canta alaturi de Cream intr-un concert in 1967, la randul lor Clapton, Pete Townshend (The Who) si membri Beatles si Rolling Stones sustin performantele timpurii din cluburile londoneze ale geniului Hendrix.

Dar, in legatura cu ce spuneam mai sus despre dependenta lui Clapton de prieteni si atmosfera pasnica, cea din grupul Cream pare sa nu fi fost cea mai potrivita pentru el, datorita exceselor cu droguri si alcool si frecventelor divergente dintre Bruce si Baker. Grupul se destrama dupa doua ultime aparitii la Royal Albert Hall in noiembrie 1968. Vor reaparea pentru scurta vreme, pe aceeasi scena, cu ocazia reuniunii istorice din 2005. Cream, impreuna cu The Jimi Hendrix Experience a avut un impact major asupra muzicii rock a timpului, influentand grupuri ca Led Zeppelin, Deep Purple, Rush, Allman Brothers, Grateful Dead sau inceputurile Black Sabbath.

Clapton isi urmeaza mai vechea dorinta de a canta alaturi de prietenul sau Steve Winwood (orga, pian, chitara, voce), aflat intr-o „fereastra” intre doua formule ale grupului Traffic. Cei doi formeaza Blind Faith in 1969 cu Ginger Baker si Rick Grech (bass). Noul grup, considerat un super-Cream, incepe imediat un turneu, dar o mare problema este creata de numarul inca redus de cantece originale, audientele fortand grupul sa reia piese Cream si Traffic, exact ce-i displacea lui Clapton. Blind Faith va produce albumul-cult omonim, destramandu-se si el in scurta vreme.

Obosit se pare de faima crescanda si de presiunile comerciale si dorind sa cante cu placere si sa-si pastreze directia in blues, Clapton se imbarca intr-un turneu cu Delaney & Bonnie and Friends, grup ce canta in deschidere in timpul turneului Blind Faith, ca si Free uneori. Clapton chiar mentioneaza in autobiografie ca i se parea nedrept ca un grup ca acela sa cante in deschidere, de aceea se intampla des sa urce alaturi de ei pe scena. De altfel, dupa cum vorbeste Eric de familia Bramlett in cartea sa, probabil am fi avut o reuniune si cu acestia, daca Delaney nu ne-ar fi parasit din nefericire acum doi ani. Acest bun prieten il incurajeaza sa cante ce si cum ii place si il sfatuieste sa renunte la super-grupuri si sa-si formeze un grup de acompaniament pentru o cariera solo. Asa ca in 1970, odata cu albumul live Delaney & Bonnie and Friends „On Tour with Eric Clapton” apare si primul album solo Eric Clapton, avand in spate membrii grupului, la care se adauga Leon Russel.

Dar chiar inainte de aparitia primului sau album solo, Clapton mai „comite” un grup ramas in istorie, Derek & The Dominos, cu Bobby Whitlock (orga, pian, vocal, chitara acustica), Jim Gordon (tobe, percutie, pian) si Carl Radle (bass, percutie), toti ex-Delaney & Bonnie, cu care va canta pe parcursul anului 1970. Clapton profita de ocazia impartirii scenei in turneu cu Allman Brothers, pentru a-l invita pe Duane Allman cu care dorea de mult sa cante (locul 2 in topul 100 chitaristi mentionat mai sus), sa contribuie la ce avea sa devina super-clasicul album „Layla and Other Assorted Love Songs”. Piesa „Layla”, inspirata de un poem din literatura persana reflecta, ca si „Have you Ever Loved a Woman” faimoasa dragoste a lui Clapton, lunga si chinuitoare, pentru Pattie „sotia prietenului sau” George Harrison.

In 1971-72, Clapton e mai degraba inactiv, izolandu-se in casa din Surrey, datorita problemelor cu drogurile, singura aparitie fiind in Concerto For Bangladesh al lui George Harrison, alaturi de Leon Russel si Bob Dylan. Este scos din letargie din nou de prieteni, Pete Townshend (The Who) organizandu-i concertul de revenire inregistrat pe albumul „Eric Clapton's Rainbow Concert” (1973). Dar revenirea propriu-zisa are loc abia in 1974 odata cu aparitia excelentului album „461 Ocean Boulevard”, care va recuceri publicul si critica. Albumul include piesa de mare succes ”I Shot The Sheriff”, preluata de la Bob Marley.

De-a lungul urmatorului deceniu, Eric Clapton evolueaza intr-un star rock, cu o aplecare evidenta spre blues. Albumele „There's One in Every Crowd” (1975), „E.C. Was Here” (live 1975) si „No Reason to Cry" (1976) nu au nivelul lui „461”, dar „Slowhand” (1977) – cu hiturile "Cocaine", "Lay Down Sally" si "Wonderful Tonight" – e un succes, ca si albumele urmatoare „Backless” (1978), „Just One Night” (live 1980) si „Another Ticket” (1981). In 1978 participa la concertul de adio al grupului The Band „The Last Waltz”. Urmeaza o alta perioada de usor declin, aflata de aceasta data sub semnul luptei cu dependenta de alcool. Albumele din prima parte a anilor '80, „Money and Cigarettes” (1983), „Behind the Sun” (1985) si „August” (1986) par sa indice o stagnare. Dar e doar o faza trecatoare, compilatia „Crossroads” (1988) si noul album „Journeyman” (1989) reamintesc fanilor cine e Clapton. In 1990 o lunga serie de concerte la Royal Albert Hall rezulta in albumul live „24 Nights”.

In martie 1991, Conor, fiul de 4 ani al artistului, moare intr-un accident stupid, iar Clapton resimte puternic socul. Piesa „Tears in Heaven” compusa cu fiul sau in minte si albumul „Unplugged” (1992) primesc in total 6 Grammy. In 1992 participa la concertul aniversar de 30 de ani Bob Dylan. Apoi, Clapton se intoarce la blues, mai intai cu unul din cele mai bune albume ale sale „From The Craddle” (1994). „Pilgrim” (1998) contine piesa de mare succes „ My Father's Eyes". In 2000, Clapton face echipa cu vechiul sau prieten si idol B.B. King (locul 3 din Top 100 Chitaristi) pe albumul „Riding with the King” . Urmeaza „Reptile” (2001) si aparitia la „Concert For George” (2002), in memoria lui prietenului sau George Harrison, unde interpreteaza din nou „While My Guitar Gently Weeps” pe a carei versiune originala din Beatles „White Album” avusese o contributie cu multi ani in urma. Trei ani mai tarziu „Me and Mr. Johnson” si „Sessions for Robert J.” in cinstea altui idol al sau, cantaretul de blues Robert Johnson. Abia „Back Home” (2005) contine compozitii originale Clapton. In 2006, alt prieten J.J. Cale, alt album „Road to Escondido”.

In 2008, incepe seria de concerte cu Steve Winwood, din care face parte si cel de la Bucuresti. De altfel, ultimii doi ani sunt plini de aparitii live cu prieteni, printre care grupul Allman Brothers renascut in martie 2009 si Jeff Beck. O data la trei ani isi aduna prietenii chitaristi la Crossroads Guitar Festival, inceput in 2004 si ajuns la a treia editie.

Steve Winwood

Nascut in 1948 in Anglia, Steve Winwood este vocalist, multi-instrumentist (orga Hammond, chitara, bass, instrumente cu coarde) si compozitor de rock, blues-rock si jazz. Pe langa cariera solo, a fost membru al grupurilor Spencer Davis Group, Traffic sau Blind Faith. Cariera sa inceputa inca in adolescenta, a traversat mai multe perioade, de la rythm & blues la jazz, muzica psihedelica, blues-rock si chiar rock progresiv. Avand o voce puternica si distinctiva, Steve Winwood este in acelasi timp un excelent keyboard-man si un remarcabil muzician de studio, fapt caruia ii datoreaza multiple aparitii pe albumele altor grupuri si interpreti. Doua premii Grammy.

La inceputul anilor '60 canta deja jazz, experienta timpurie influentandu-i evolutia ulterioara, chiar daca se va desfasura pe alte coordonate muzicale. Uimeste audientele cu vocea deja matura, comparata de unii cu cea a lui Ray Charles, dar si cu virtuozitatea la pian neobisnuita pentru acea varsta. In mai putin de un an, va canta in trupe de acompaniament in concertele britanice ale legendelor bluesului Muddy Waters, John Lee Hooker, T-Bone Walker, Howlin' Wolf, B. B. King, Sonny Boy Williamson II, Otis Spann, Chuck Berry sau Bo Diddley,. La nici 15 ani, in 1963, intra in Spencer Davis Group cu care inregistreaza cateva piese clasice ale R&B-ului, "Keep on Running", "I'm a Man" sau "Gimme Some Lovin".

In 1967, ca si Clapton, avid de cautari in zona jazz-blues-rock, paraseste Spencer Davis pentru a forma prima formula a grupului Traffic, cu Dave Mason (chitara), Chris Wood (corn) si Jim Capaldi (baterie). Grupul promoveaza un amestec unic de R&B, pop, psychedelica, jazz si folk, editand primul album „Mr. Fantasy” in 1967 (numit „Heaven Is in Your Mind” in Statele Unite). Urmeaza albumul clasic „Traffic” (1968). Apar insa conflicte intre conceptiile diferite ale lui Mason ce tindea spre pop-folk si Winwood, a carui viziune se indrepta spre piese lungi cu improvizatii in tenta jazz si progresiva. Drept care aceasta prima versiune a grupului se destrama in 1969, tocmai la timp pentru a-i permite prietenului Eric Clapton sa profite de situatie si sa-l invite pe Steve Winwood in noul grup Blind Faith.

Dupa Blind Faith, Winwood ramane un timp cu Ginger Baker in noul grup Air Force al acestuia, dar obligatii contractuale il obliga sa renunte la inceputul lui 1970, imediat dupa debut. Canta la orga pentru Joe Cocker in "With a Little Help from My Friends", dar si pe albumul de colectie „The London Howlin' Wolf Sessions”. O contributie importanta din acea perioada este orga din „Vodoo Chile” de pe capodopera lui Jimi Hendrix „Electric Ladyland” (1970), piesa pe care o vom auzi probabil si la Bucuresti.

Incepe sa lucreze la un proiect solo, dar tot adaugand fosti membri Traffic in grupul de acompaniament, proiectul se transforma in final in reuniunea grupului, fara Mason, dar cu Wood, Capaldi, Rick Grech si Jim Gordon (ex. Blind Faith), si ulterior percutionistul Rebop Kwaku Baah. Rezultatul este albumul „John Barleycorn Must Die” (1970), de data asta cu tenta jazz-rock dorita de Steve. Pana la a doua despartire din 1974, apar alte albume clasice ale grupului Traffic, in primul rand superbele „The Low Spark of High-Heeled Boys” (1971) si „Shoot Out at The Fantasy Factory” (1973). Winwood canta si in concertul de revenire al lui Clapton de la Rainbow in 1973. Dupa Traffic, Winwood ramane o vreme muzician de studio, dar colaboreaza si cu bateristul japonez Stomu Yamash’ta pe albumul acestuia de jazz fusion „Go” (1976).

In 1977 apare albumul solo indelung asteptat, din pacate dezamagitor inclusiv pentru Steve, care isi va reveni abia cu „Arc of a Diver” (1980) pe care canta la toate instrumentele, adaugand sintetizatoare si percutie electronica. Urmeaza „Talking Back to the Night” (1982) si o pauza mare pana la „Back in the High Life” (1986), Grammy Record of the Year. Un alt album de calitate este „Roll With It” (1988). Urmeaza alt album mai slab, „Refugees of the Heart” (1990).

Modelul alternantei succes – dezamagire - perioada de inactivitate continua pana la reuniunea grupului Traffic din 1994 cu albumul „Far from Home” urmat de un turneu mondial ce include si prezenta la Woodstock ’94. Dupa turneu, Winwood isi reia cariera solo cu „Junction Seven” (1997) dar vanzarile sunt slabe. Pleaca in anul urmator in alt turneu cu proiectul Latin Crossings, un grup de jazz cu Tito Puente si Arturo Sandoval. Abia in 2003 apare notabilul album „About Time”, urmat la distanta de cinci ani de „Nine Lives” (2008).

In 2007 canta cu Eric Clapton la Crossroads Guitar Festival printre altele piesele „Presence of the Lord" si "Can't Find My Way Home" din perioada Blind Faith. Cei doi decid sa continue colaborarea. Trei concerte sold-out la Madison Square Garden in februarie 2008 se concretizeaza in acest CD+DVD si in continuarea turneului. O veste proaspata, datata 3 iunie: in paralel, Steve Winwood incepe un turneu alaturi de Santana.

Live From The Madison Square Garden - 2009

Acest album dublu chiar merita ascultat, contine multe delicii pentru fanii celor doi si ai blues-rock-ului. 21 de selectii din cele trei nopti de la Madison Square Garden, echilibreaza aportul celor doi muzicieni, alternand cantece Blind Faith si Derek & The Dominos cu blues-uri clasice, piese J.J Cale, cateva hit-uri Clapton, o doza masiva de Hendrix si desigur cantece Traffic ce te fac sa visezi si la o posibila reuniune a acestui grup. Doar aceasta insiruire de nume iti poate spune ca avem de-a face cu o portie solida de rock-blues clasic.

Chiar daca sunetul general este predominant Clapton, cei doi isi impart solo-urile de chitara ca in vremurile bune ale grupului Blind Faith. Interpretarea lui Clapton este plina de „feeling” si vibratie iar Winwood il sustine remarcabil. Willie Weeks (bass), Chris Stainton (keyboards) si Ian Thomas (baterie) se integreaza foarte bine, intarind impresia de coeziune, de parca ar fi un album de studio repetat indelung. Dar ce aduce magia este combinatia maestriei chitaristice a lui Clapton cu vocea si orga lui Winwood, si remarcabila usurinta cu care fiecare dintre ei se integreaza in piesele celuilalt si amandoi in piesele tertilor. Ilustrarea perfecta a acestei sinergii sunt piesele clasice Blind Faith „Presence of the Lord” si „Can’t Find My Way Home”, Traffic „Glad”, hit-urile Clapton „Double Trouble” (compus de Otis Rush) si Cocaine (compus de J.J. Cale), si mai ales „Vodoo Chile” de pe Hendrix „Electric Ladyland”, intonat de Winwood intr-o versiune usor mai blues fata de originalul la care participase in urma cu 40 de ani. Vocea se ridica in relatie directa cu tonurile orgii, iar Clapton raspunde cu fraze de chitara uimitoare. Chiar daca subconstientul ne face sa comparam involuntar aceasta interpretare cu sunetul inconfundabil Hendrix cu care eram obisnuiti, e aproape imposibil de decis valoric intre cele doua versiuni.

Cei doi prieteni evolueaza relaxat, se simte placerea cu care reinvie muzica tineretii si placerea de a fi impreuna, completandu-se si sustinandu-se cu respect reciproc. Par meniti sa cante impreuna, si parca o fac de ani de zile. De fapt in asta consta si valoarea albumului, colaborarea superba dintre cei doi, care da coerenta intregului, lasandu-ne totodata sa gustam numeroase momente solo de exceptie. Ambii au atins probabil niveluri mai inalte in muzica lor de-a lungul vremii, dar cu ajutorul acestui album si al concertului de diseara, putem incerca sa ne imaginam ce posibilitati ar fi avut daca ramaneau impreuna.

S-audiati bine!

PS - Inca mi se pare ireal sa vad pe viu in doar patru saptamani, AC/DC, McLaughlin, Dylan, Jarre, Clapton & Winwood, Elton John si Aerosmith.

Catalin Lascu este fondatorul firmei de consultanta in strategie de marketing si vanzari IBBL ASSOCIATES, iar in particular, un impatimit de muzica rock, blues si jazz. A avut sansa de a putea sprijini de-a lungul vremii aducerea in Romania a unor artisti si formatii precum Rod Stewart, Joe Cocker, John Mayall, John McLaughlin, Joe Zawinul, Jimmy Page, Robert Plant, Yes, Jethro Tull, Scorpions, Buena Vista Social Club.

El prezinta bilunar, pentru cititorii Wall-Street, perspective personale asupra unor momente de aur din istoria muzicii rock, blues si jazz.


Nota: unele informatii biografice, discografice si statistice prezentate in acest articol provin din surse publice (articole pe internet, informatii editate pe copertile albumelor, etc.) Altele reprezinta observatii sau pareri personale ale autorului. Fotografiile au ca sursa picsearch.com si sunt folosite doar pentru ilustrarea articolului.

Cititi si cronicile lui Catalin Lascu despre Bob Dylan - The Never-Ending Legend, AC/DC - Back in Black, 1980, Mahavishnu Orchestra - Birds of Fire, 1973, Genesis - Selling England by the Pound, 1973 si Pink Floyd –The Dark Side Of The Moon, 1973.

MY MUSICAL BOX: Bob Dylan - The Never-Ending Legend

MY MUSICAL BOX: Bob Dylan - The Never-Ending Legend