Mesajul central al studiului publicat de asociația experților în investiții este simplu: dobânda este prețul banilor în timp. Iar acest preț crește atunci când inflația este ridicată, când economia este percepută ca mai riscantă sau când banca centrală înăsprește politica monetară pentru a readuce inflația sub control.
Dobânzile nu reflectă trecutul, ci așteptările privind viitorul
Dragoș Cabat, membru Consiliul Director, Asociația CFA România, punctează una dintre ideile esențiale pentru înțelegerea ROBOR și IRCC: dobânzile nu sunt construite pe baza inflației de acum un an sau de acum cinci ani, ci pe baza așteptărilor privind ce se va întâmpla în economie în perioada următoare.
„Dobânzile reflectă viitorul, nu trecutul. Toți suntem buni să anticipăm trecutul, dar când anticipăm viitorul, e mai complicat. Dobânzile reflectă ce se va întampla în economie în peroada viitoare, depind de inflatia viitoare sau percepția asupra riscului de țară”, a declarat Dragoș Cabat.
Cu alte cuvinte, o bancă, un investitor sau un creditor nu se uită doar la inflația curentă, ci încearcă să estimeze inflația viitoare, riscul de țară, stabilitatea politică, politica fiscală și evoluția cursului valutar. Cu cât orizontul de timp este mai lung, cu atât incertitudinea este mai mare, iar această incertitudine se vede în dobânzi.
Această logică explică de ce dobânzile la lei sunt, în mod normal, mai mari decât cele la euro. Leul include o primă mai mare de inflație și de risc, iar România este percepută ca o economie cu dezechilibre mai mari decât cele din zona euro.
Inflația rămâne principalul motor al dobânzilor
Cel mai important factor care împinge dobânzile în sus este inflația. Atunci când prețurile cresc rapid, creditorii cer o dobândă mai mare pentru a nu pierde putere de cumpărare. În același timp, BNR majorează rata de politică monetară pentru a tempera cererea și pentru a încerca să readucă inflația spre țintă.
Studiul arată că BNR operează într-un regim de țintire a inflației, cu o țintă de 2,5% ± 1 punct procentual. Când inflația depășește acest interval, banca centrală are la dispoziție instrumente precum rata-cheie, facilitățile permanente, operațiunile de piață monetară, rezervele minime obligatorii și managementul lichidității.
În perioada recentă, inflația a fost alimentată de mai mulți factori: scumpirea energiei, războiul din Ucraina, dezechilibrele fiscale, creșterea costurilor de producție și deteriorarea anticipațiilor inflaționiste. Toate acestea au pus presiune pe dobânzi.
Cum se transmite politica BNR în ROBOR și IRCC
Rata de politică monetară a BNR este reperul central pentru piața dobânzilor în lei. Atunci când BNR crește rata-cheie, costul banilor în economie crește. Acest semnal se transmite mai întâi către piața interbancară, apoi către ROBOR, către dobânzile la titlurile de stat și, în final, către creditele populației și companiilor.
ROBOR este un indicator prospectiv, bazat pe cotațiile băncilor din piața interbancară. El reflectă dobânzile la care băncile sunt dispuse să plaseze lichiditate către alte bănci pe diferite maturități: overnight, o săptămână, o lună, trei luni, șase luni sau 12 luni.
IRCC, în schimb, este calculat pe baza tranzacțiilor efective din piața interbancară și este folosit pentru creditele acordate consumatorilor. Diferența importantă este decalajul: IRCC reacționează cu întârziere, deoarece valoarea aplicată într-un trimestru reflectă dobânzi dintr-o perioadă anterioară. De aceea, creșterile sau scăderile din piață ajung mai târziu în ratele debitorilor cu credite legate de IRCC.
Lichiditatea din sistem poate coborî sau urca dobânzile
Un alt factor important este lichiditatea din sistemul bancar. Dacă băncile au multă lichiditate, adică multe resurse disponibile, dobânzile tind să fie mai mici. Dacă lichiditatea se reduce, costul finanțării crește.
În declarațiile sale, Dragoș Cabat explică faptul că, după perioada COVID, lichiditatea a fost ridicată, deoarece populația acumulase resurse, iar investițiile noi nu au avansat suficient de rapid. Această lichiditate a influențat piața, dar ulterior presiunile inflaționiste și înăsprirea politicii monetare au împins dobânzile în sus.
BNR poate regla lichiditatea prin operațiuni de piață monetară: poate injecta bani în sistem prin repo sau poate absorbi excesul de lichiditate prin atragere de depozite. Aceasta este partea tehnică, mai puțin vizibilă pentru public, dar esențială pentru nivelul efectiv al dobânzilor.
Cursul de schimb contează mai mult decât pare
Cursul leu/euro este legat direct de dobânzi. O depreciere a leului scumpește importurile, alimentează inflația și poate forța banca centrală să mențină dobânzi mai ridicate. Într-o economie precum România, unde importurile au o pondere importantă, cursul valutar devine un canal major de transmitere a inflației.
Studiul arată că, în perioada 2015–2025, cursul de schimb a avut o tendință graduală de depreciere, dar BNR a încercat să limiteze episoadele de volatilitate dezordonată. În perioada crizei energetice, cursul a fost folosit ca ancoră antiinflaționistă, pentru a evita ca scumpirea energiei importate să fie amplificată de o depreciere suplimentară a leului.
Legătura funcționează și invers: dobânzile mai mari pot face activele în lei mai atractive pentru investitori, susținând moneda locală. Dar acest efect depinde de încrederea investitorilor în economie, de deficitul bugetar, de inflație și de stabilitatea politică.
Deficitul bugetar și riscul de țară apasă pe dobânzi
Un punct sensibil este comportamentul fiscal al statului. Deficitele bugetare mari înseamnă nevoi mari de finanțare. Statul trebuie să se împrumute mai mult, iar investitorii cer dobânzi mai mari dacă percep un risc crescut.
Dragoș Cabat explică mecanismul direct: dacă statul se împrumută la dobânzi mai mari, atunci companiile și populația se vor finanța, în general, la costuri și mai mari, deoarece statul este considerat, teoretic, debitorul cel mai sigur din economie.
Aici apare efectul de contaminare: costul finanțării statului devine reper pentru întreaga economie. O primă de risc mai mare pentru România se vede în randamentele titlurilor de stat, apoi în dobânzile bancare și în costul creditelor.
ROBOR nu este „pus din pix”
Una dintre mizele studiului este demontarea ideii că ROBOR este stabilit arbitrar de bănci. Mecanismul de fixing presupune cotații transmise de băncile participante, la un moment clar al zilei, sub reglementarea și supravegherea BNR.
ROBOR și ROBID sunt calculate ca medii ale cotațiilor, după eliminarea valorilor extreme. Băncile participante au obligații privind fermitatea cotațiilor, iar cadrul european privind indicii de referință și abuzul de piață oferă instrumente de control și sancționare.
Asta nu înseamnă că indicatorul este perfect sau că nu poate fi discutat critic. Dar înseamnă că evoluția ROBOR trebuie analizată în contextul inflației, lichidității, politicii monetare, riscului de țară și anticipațiilor pieței, nu redusă la o explicație conspiraționistă.
De ce IRCC se mișcă mai lent decât ROBOR
Pentru populație, diferența dintre ROBOR și IRCC este esențială. ROBOR reacționează mai repede la schimbările din piață, pentru că este un indicator prospectiv. IRCC reacționează cu întârziere, deoarece este calculat pe baza tranzacțiilor efective din trecut.
Această întârziere poate fi avantajoasă când dobânzile cresc, pentru că ratele debitorilor urcă mai lent. Dar devine dezavantajoasă când dobânzile scad, pentru că relaxarea se vede mai târziu în ratele lunare.
Prin urmare, IRCC nu elimină riscul de dobândă, ci îl amână. Pentru debitori, diferența se simte în calendarul ajustării ratelor.
