Alexandra Furnea, una dintre supravietuitoarele tragediei de acum patru ani de la Colectiv, a postat un mesaj dur pe Facebook, la patru ani de la Colectiv. In acest mesaj, Alexandra spune ca 30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat si dupa, pe asfaltul din fata clubului, unde s-a calcat peste maini intinse dupa ajutor, in spitale, unde minciunile au permis mizeriei sa se ascunda in carnea noastra, ucigand, in sala de judecata, unde adevarului i se pune palma peste gura, in tot ceea ce este acum Romania, 4 ani mai tarziu: o sansa la schimbare, ratata. 4 ani de la Colectiv, dar noi - noi toti - continuam sa ardem.


Mai jos postarea integrala a Alexandrei, care, anul acesta este la a sasea procedura de needling chirurgical.

Privesc cerul mohorat de octombrie pe fereastra salii de operatie. Norii au format peste soarele tomnatic un scut, ca si cum ar vrea sa apere Pamantul de el. In timp ce astept sa isi faca anestezicul efectul, imi ocup mintea cu gandul ca lunile acestea friguroase nu sunt altceva decat incercarea naturii de a vindeca pielea arsa de vara a planetei. Mi se infioara cicatricile sub crema cu lidocaina si imi strang prosopul steril in jurul trupului. Cumva, imaginea pe care am evocat-o imi face rau asa ca imi iau ochii de la geam si privesc in jur. Sala este de un alb impecabil si straluceste de curatenie. Aparatura noua asteapta cuminte sosirea medicului care pregateste instrumentarul in incaperea de alaturi. Este a sasea procedura de needling chirurgical pe anul acesta si operatia a fost planificata pentru data de 29 octombrie.

Toata viata, daca vreau sa fiu bine, va trebui sa vin la needling si la operatii de reconstructie. Toti vom trebui sa facem asta, pentru ca cicatricile noastre sa nu devina si mai bolnave. Maine se implinesc 4 ani de la incendiu.

- Alex, esti pregatita sa incepem?

Chirurgul a intrat in sala si imi zambeste cald. Tine in mana rola de titan cu ace lungi cu care imi va face interventia. In timpul acesteia, cu dibacie, medicul plimba instrumentul peste cicatricile mele dure si aderente. Trebuie sa apese cu putere pentru ca acele sa patrunda adanc prin tesutul ingrosat, care a crescut haotic peste arsuri. Rola perforeaza dantelaria bolnava de pe trupul meu pentru ca, in ranile provocate, sa apara carne noua, sanatoasa, care sa inlocuiasca treptat platosa rigida care ma strange ca o armura ce mi s-a lipit de oase.

Ii spun doctorului ca sunt gata si ma intind pe patul de operatie. Cu blandete, chirurgul isi aseaza consolator mana pe spatele meu, si ma anunta ca se pune pe treaba. Simt presiunea rolei pe bratul si pe umarul stang, apoi milioane de intepaturi imi patrund in cicatricea dura si diforma, pe masura ce instrumentul se plimba pe mine si imi acopera toata partea aceea a corpului cu rani sangerande. Medicul ma intreaba despre familia mea, ce mai fac nepoteii, cum se simte mama. Imi vorbeste pentru a-mi abate gandurile de la durere. In mod normal, o asemenea procedura se face cu anestezie totala, dar am ales-o pe cea locala deoarece, din cauza numarului mare de operatii de reconstructie suferite pana acum, de cand ma grabesc sa fac cat mai multe, organismul meu tolereaza mai greu narcoza.

Riscurile de efecte secundare periculoase sunt mici daca esti treaz in timpul interventiei, insa suferinta fizica este mai mare. Cu toate acestea, chirurgul german se asigura ca durerea va fi suportabila verificand mereu ca pielea sa fie amortita. Daca ar deveni prea intensa, ar refuza sa continue operatia. Aici nu exista „trebuie sa induri”, „e, nu te doare chiar asa!” si „nu mai plange atat, ca ti se face rau”. Aici, cand pacientul spune ca nu mai poate, medicul se opreste. Recunosc ca la inceput, am fost uimita ca poti sa detii un control atat de firesc asupra propriei suferinte. Eu veneam dintr-o lume in care sa te doara tare si sa nu poti sa spui „gata” era ceva normal.

Rola scoate un sunet specific in timp ce imi intra in cicatrici si trece prin si peste ele. Este ca si cum zeci de ceasuri au luat-o simultan razna si au inceput sa ticaie apasat si haotic, pentru a numara invers, spre 2015, secundele unui timp care s-a cuibarit in carnea mea. Ascult tic-tac-ul rolei si ma gandesc ca tot nu ma doare asa de tare ca atunci cand faceam baita de la Spitalul de Arsi. Deseori, chirurgul se opreste si ma intreaba daca mai pot. Pare mereu surprins cand spun „da”, dar continua pentru ca vrea sa ma ajute sa ma fac bine. Ne cunoaste povestea si stie despre dusul fara analgezie din cada verde. Nu isi inchipuia ca asa ceva mai este posibil in secolul acesta modern. Nu i-am spus, dar cred ca s-a stricat ceva in mine in zilele acelea in care zaceam cocosata si dezvelita de piele, goala trupeste si sufleteste, in salonul de bai de la SCUPRA. Cred ca o parte din mine – ceea ce mai ramasese din fata care a reusit sa iasa din container dupa ce focul se indestulase – a pierit acolo si s-a ingropat undeva adanc in mine, tinand in brate durerea aceea de nenumit, fata de care orice alta durere pare sa paleasca. Strangand-o tare, asa incat sa nu scape vreodata afara, pentru ca ar pustii totul in cale.

Medicul ma tine de mana in timp ce dreapta lui lucreaza acum cu iscusinta pe spate. In zona coloanei vertebrale, cicatricea in care terminatiile nervoase bolnave incearca sa se repare este mai sensibila si aici durerea este vie. Rand pe rand, rola calatoreste peste toate ranile mele si le perforeaza pentru ca sangele care curge din abundenta sa „spele” din interior fibrele defecte de colagen care se incapataneaza sa creasca si sa se lipeasca de oase, tendoane si de muschi.

Este o consecinta a infectiilor intraspitalicesti din cauza carora arsurile nu s-au putut vindeca. Organismul a incercat disperat sa ridice o fortareata de carne noua, dar microbii, soldati neinfricati mereu de partea raului, au consumat tot ce au gasit in cale, asa ca, zi de zi, trupul o lua de la capat, pierzand lupta dupa lupta si construind mereu structuri tot mai subrede si mai urate.

Medicii din Romania coseau piele sanatoasa peste rani devorate de bacterii si, de fiecare data, incercau sa elimine carnea bolnava sapand tot mai adanc, pentru a ajunge la tesut curat.

Dar orice ar fi facut, noi tot murdari ramaneam, pentru ca ei lucrau cu instrumente murdare, in sali murdare, cu suflete, deseori, la fel de intinate. Procesul de hipertrofiere severa este cea mai des intalnita complicatie severa in cazul arsilor infectati.

La 4 ani de la incendiul din Colectiv, chirurgul german nu repara doar ceea ce a stricat focul, ci si ceea ce a distrus coruptia.

Va trebui sa faca asta cat timp traiesc - cat timp traim. O viata petrecuta in schele, reparand, peticind bucati de trup si de suflet, pentru a opri la porti intunericul care s-ar strecura lesne prin crevasele fiintelor noastre, si ne-ar fura si ceea ce ne-a mai ramas din cei ce am fost candva.

Citeste si:

    Urmeaza acum bratul drept. Apoi antebratul si mana. Cand rola ajunge la cicatricea de la incheietura, medicul se opreste din nou si ma lasa sa respir adanc cateva clipe. Aici doare mai tare. Cu grija, chirurgul incepe usor, apoi creste intensitatea procedurii. Intorc capul si imi indes chipul in perna, cautand atingerea moale a prosoapelor sterile. Desi pare fara sens, gestul ma ajuta sa ma linistesc. Cateodata cantam, eu si doctorul A, pana cand e totul gata. Alteori injuram in gluma. De obicei, medicul se straduieste sa ma faca sa rad povestindu-mi lucruri haioase care alunga cea mai urata stihie a durerii - teama. Aici, nu mi-e niciodata frica, asa cum imi era inainte, cand credeam ca voi muri in cada sau noaptea intr-un pat murdar de spital, printre asternuturi insangerate, manjite cu fragmente din mine, cu scutecul facut ghem peste neputinta mea.

    Citeste si:

      - Am terminat, Alex! exclama bucuros doctorul si ma felicita sincer pentru curaj si pentru cumintenie.

      Cu comprese sterile umede, imbibate in dezinfectant, ma sterge cu delicatete de sange si, cand sunt curata, aplica pe cicatricile tumefiate un ulei cu vitamine, necesar vindecarii. Asistenta ma ajuta sa ma imbrac si se asigura ca ma simt bine. Ma duce in salonul meu, la fel de curat ca sala de operatie si ma lasa sa ma odihnesc in pat, nu inainte de a ma asigura ca ea este acolo pentru mine si ca, orice as avea nevoie, imi va aduce, mai ales daca ma doare. Indata ce a plecat, ma ridic in capul oaselor si privesc din nou pe geamul mare din incapere. Ascult cum bataile apasate ale inimii mele se domolesc si lasa loc susurului picaturilor de ploaie care se astern peste lume, dincolo de fereastra. S-a intunecat cat timp acele au incercat sa teasa din mine un trup mai sanatos iar albeata salonului contrasteaza si mai tare cu cerul plumburiu de octombrie care, acum 4 ani, mi-a condus pasii catre strada Tabacarilor 7, in data de 30. Inchid ochii si ii deschid brusc pentru ca, dincolo de intunericul pleoapelor, se desfasoara flacari pe un tavan pe care il stiu pe de rost din cosmaruri. Sunetul lin al ploii se transforma in vaierul focului si in tipetele lor, ale celor care nu vor putea niciodata sa se mai uite la un alt octombrie, dintr-o salon de spital, insangerati dar vii.

      Incet-incet, efectul cremei anestezice trece iar durerea devine mai vie, dar e suportabila. Nu am nevoie de analgezic, dar stiu ca daca l-as cere, l-as primi indata pe cel mai bun, doar ca sa nu sufar, nu ca inainte, nu ca atunci, cu Ketonalul. Gandul acesta ma consoleaza: ca sunt departe de foc, departe de cei care nu s-au indurat de mine nici atunci cand plangeam cu sughituri si lumea se prabusea in jurul meu, in cenusa si in piele moarta. Desi stiu ca ma mint, imi spun ca nu voi mai trece niciodata prin ceva atat de cumplit ca accidentul si ca iadul din spital.

      Dar sunt constienta ca atata timp cat Romania nu invata nimic din Colectiv, sunt sanse sa mai ajung pe mana lor. Sa mai ajungem cu totii, arsi, nearsi, oameni de rand - oricum suntem una.

      Certitudinea aceasta, care a devenit o teama bantuitoare, imposibil de invins, ma doare mai tare decat orice, dar parca tot mai putin decat chinul de atunci, din cada, iar asta ma sperie.

      Mai inchid ochii o data iar acum nu vad decat fantomele luminoase ale becurilor din salon. Vreau sa adorm inainte ca formele inofensive sa devina rosiatice si sa inceapa sa arda. Nu am foarte mult timp la dispozitie. Nu dureaza mult si incepe din nou. 4 ani, imi soptesc, in timp ce trupul meu imi cere liniste. 4 ani, imi spun, in timp ce numar in gand operatiile si ma opresc cand ajung la 24. 4 ani, zic cu voce tare, stiind ca ma asteapta o viata intreaga de zile ca acestea, dupa o singura noapte in care s-a concentrat tot raul zecilor de ani de cand tara noastra este la randul ei un trup in suferinta, care arde. 4 ani, in timp ce intunericul se lasa peste micul spital si aduce cu el, drept musafiri nepoftiti, spectrele in lintolii maculate ale unei nopti care nu trebuia sa se termine asa. Ele se tarasc si agonizeaza pe panza mintii, umbre sarmane care miros urat a fum si privesc cu ochi tristi, de cenusa, direct in sufletul meu. Au chip de om, dar nu ma pot uita la ele pentru ca mi-e teama ca le-as recunoaste.

      30 octombrie nu a fost doar o noapte, ci a continuat si dupa, pe asfaltul din fata clubului, unde s-a calcat peste maini intinse dupa ajutor, in spitale, unde minciunile au permis mizeriei sa se ascunda in carnea noastra, ucigand, in sala de judecata, unde adevarului i se pune palma peste gura, in tot ceea ce este acum Romania, 4 ani mai tarziu: o sansa la schimbare, ratata. 4 ani de la Colectiv, dar noi - noi toti - continuam sa ardem.”

      Citeste si INTERVIU cu Vlad Voiculescu, la 4 ani de Colectiv: Institutiile statului functioneaza mai prost, pentru ca au fost conduse mai prost

      Abonează-te pe

      Calculator Salariu: Află câți bani primești în mână în funcție de salariul brut »

      Despre autor
      Roxana Grosu
      Roxana a absolvit Facultatea de Litere , fiind și traducător autorizat de engleză și franceză. Are o experiență de peste 15 ani în presă și comunicare, este grammar nazi și pasionată de istoria artei. Ca jurnalist, a lucrat pentru publicații precum Businessmen's, Bucharest Business Week , România Liberă - unde a fost editor coordonator - și Wall-Street.ro . De-a lungul carierei jurnalistice, Roxana a scris pe domenii precum diplomație , turism , aviație , retail ,...

      Te-ar putea interesa și:



      Mai multe articole din secțiunea Social »



      Setari Cookie-uri