România traversează o criză profundă a pieței muncii. Este o criză tăcută, dar cu efecte structurale grave asupra economiei, sistemului public și perspectivelor de dezvoltare ale țării. Populația activă scade constant, forța de muncă îmbătrânește, iar companiile, indiferent de domeniu, se luptă să găsească angajați – nu doar talente, ci pur și simplu oameni disponibili să muncească.
Datele confirmă realitatea din teren. Conform Institutului Național de Statistică (INS), în trimestrul IV al anului 2024, rata de ocupare a populației în vârstă de muncă (15–64 ani) era de doar 63,0%, în scădere față de perioada anterioară. Rata șomajului în rândul tinerilor (15–24 ani) se menține alarmantă, la 21,4% – dublu față de media națională. În paralel, peste 4 milioane de români activi economic muncesc în străinătate. În multe cazuri, sunt persoane calificate, care contribuie la PIB-ul altor state, nu al României.
Companiile resimt această criză în fiecare zi. Recrutarea a devenit o cursă contra cronometru, iar lipsa candidaților disponibili duce la decalaje operaționale, supraîncărcarea echipelor existente și pierderi financiare. Sectoare esențiale – de la construcții la HoReCa, de la industrie la IT – raportează lunar mii de locuri de muncă neocupate. Soluția imediată, pentru mulți angajatori, a fost aducerea de forță de muncă din Asia, dar această practică acoperă doar o parte din nevoi și vine cu provocări culturale și administrative semnificative.
Dezechilibrele regionale amplifică problema. În timp ce județe ca Ilfov, Cluj sau Timiș au o dinamică economică ridicată și un grad crescut de ocupare, în sudul și estul țării, zone întregi sunt afectate de sărăcie, șomaj și lipsă de oportunități. Acest contrast generează migrație internă, creșterea presiunii asupra orașelor mari și declinul social al regiunilor defavorizate. În mediul rural, abandonul școlar și lipsa infrastructurii contribuie la excluderea de pe piața muncii a unor generații întregi.
Piața muncii suferă și din cauza rupturii dintre sistemul educațional și cerințele economiei reale. Tinerii ies de pe băncile școlii fără competențe relevante – lipsiți de abilități tehnice, fără pregătire digitală sau orientare practică. Aproape 40% dintre angajatori spun că nu găsesc candidați cu competențe de bază, iar acest procent este în creștere.
În acest context, productivitatea muncii este și ea afectată. Companiile sunt nevoite să investească timp și resurse în formarea de la zero a angajaților, ceea ce întârzie livrările, reduce competitivitatea și generează pierderi. În industrii precum construcțiile sau agricultura, lipsa forței de muncă determină chiar abandonarea unor proiecte sau reducerea activității.
România are nevoie urgentă de o strategie națională pentru piața muncii. Una care să includă:
- Atragerea și reintegrarea românilor din diaspora prin facilități fiscale și programe de revenire.
- Reformarea educației pentru a crea competențe adaptate economiei moderne.
- Sprijinirea antreprenoriatului și a formării continue prin vouchere de upskilling și reconversie.
- Măsuri reale de echilibrare regională, inclusiv investiții în infrastructură și digitalizare rurală.
- Politici de muncă flexibilă, incluzivă și echitabilă.
Piața muncii viitorului nu poate fi construită cu instrumentele trecutului. Este nevoie de colaborare între stat, angajatori, sindicate, universități și comunități locale. Iar HR-ul trebuie să devină partener strategic în acest proces, nu doar un executant de politici de personal.
România nu duce lipsă de idei. Duce lipsă de oameni. Iar fără oameni, nu există viitor economic, social sau demografic. Criza forței de muncă nu mai este o temă pentru viitor – este realitatea prezentului. Ce facem acum va defini piața muncii în următorii 20 de ani.
